Menestrelul Olteniei, rapsodul inegalabil Tudor Gheorghe, este neîndoielnic o efigie a acestei zone geografice de tradiţie a ţării. Deşi cu siguranţă este iubit cu patos pe tot cuprinsul ei. Spectacolul „Degeaba 30”, de dinainte de Crăciun, a cărui premieră a avut loc la 21 decembrie 2019, la Sala Palatului, bucurându-se de un real succes, a fost reluat, de Televiziunea Română, duminică 26 ianuarie a.c., întâmplător chiar de ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, stârnind o puzderie de grimase şi volute incerte din partea fostului ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, şi a mult mai tânărului Andrei Caramitru, cu un cunoscut amplasament politic, fost consilier al lui Dan Barna. Spectacolul respectiv avea ca armătură un concert mai vechi, „Mie îmi pasă”, într-o cheie deloc optimistă, dar într-o armonie muzicală desăvârşită şi un plăcut ritm poetic, pliată pe amăgirile şi năzuinţele românilor, şi, de ce nu, criza morală, chiar alienare, tot mai resimţite. Dar tot ce sună altfel decât #rezist trebuie mutilat. Ca să nu mai vorbim de fractura profundă resimţită în societate. „Degeaba”, cum spunea însuşi Tudor Gheorghe nu e un recital „mobilizator” şi este considerat „ţipătul unei generaţii debusolate şi debusolante care îşi părăseşte ţara, lipsită de încrederea necesară în utilitatea sa socială. Este cumva un neadevăr? Din punctul său de vedere, „Degeaba” nu induce nicidecum un mesaj despre starea materială a naţiei, ceea ce nici nu este nou, ci mai degrabă deplânge o pierdere a identităţii naţionale, motiv pentru care am devenit “infirmii Europei”, care cerşesc cârja medicului curant. Aşadar, este vorba de cu totul altceva: o criză mai profundă, o criză de sens, regăsită, de altfel, şi în presa occidentală. Tudor Gheorghe nu este nici măcar un eurosceptic. Şi care ar fi problema dacă ar fi? A fost scoasă cumva din librării cartea lui Vladimir Bukowski „Uniunea Europeană… O nouă URSS?”. Dar să lăsăm exemplele de această factură. Daniel Funeriu, fost ministru al Educaţiei, muşcă nemilos pe pagina sa de Facebook din Tudor Gheorghe, pe un ton de plutonier major, apelându-l nu necuviincios, ci de-a dreptul „golăneşte”: „Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici, cât ai fi tu de talentat în muzică şi în versuri”. Fireşte oricine are dreptul să aibă un hobby distinct de specialitatea sa proprie. Aflăm pe această cale că Daniel Funeriu, într-o probă de vitejie critică, se erijează şi într-un analist scrupulos al calităţii mesajelor textelor interpretate de Tudor Gheorghe. Misiune grea, precum alpinismul pentru un şchiop. Dacă putem admite că reluarea concertului respectiv, chiar pe 26 ianuarie a.c., putea fi evitată pentru înlăturarea oricărei susceptibilităţi, deşi la 30 de ani, numai de nostalgie nu poate fi vorba, -şi în nici un caz, a lui Tudor Gheorghe-, în schimb exprimarea frustră, deloc adecvată, într-o stilistică barbară, a fostului ministru al Educaţiei descumpăneşte de-a dreptul. Sintagme precum „mizerabile rapsod”, „canalie talentată” sau „nu ai înţeles că lumea evoluează şi respiră fericire, nu plenare PCR”, sunt semne îngrijorătoare. Daniel Funeriu revine, însă, încredinţându-ne că în pofida înjurăturilor straşnice primite după prima postare pe Facebook, se simte din nou „ca un stejar de care se scarpină porcii mistreţi”. Ar fi putut fi mai atent, cu logica, fiindcă porcii mistreţi sunt pe cale de dispariţie, în arealele din toată ţara. În fine. Expresia „a muri de râs” se regăseşte în toate limbile pământului şi sensul ei acoperă un spectru larg de nuanţe. La textele peltice ale lui Daniel Funeriu nu se poate râde, deşi perlele sale ar invita pe alocuri la aşa ceva. La textele sale îţi poţi face semnul crucii. Şi nu credem, în ruptul capului, că opacul Daniel Funeriu e mai patriot decât Tudor Gheorghe, mai ales că patriotismul clamat în formule sălcii, infantile „mi-am oferit câţiva ani din viaţă pentru a servi ţara asta şi copii ei” nu e în nici un caz o virtute suficientă. Ca să fie viu, respectabil, demn, patriotismul ar mai trebui dublat şi de alte virtuţi: inteligenţă, bun simţ, onestitate. Fără aşa ceva, patriotismul devine un sentiment de mahala, un refugiu al lipsei de identinate naţională şi de complezenţă. Complezent cu el însuşi, fostul ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu, cu studii solide în Franţa (dar nu educat acolo) s-ar putea întreba dacă Jean Michel Blanquer, actualul ministru al Educaţiei Naţionale, sau predecesorii acestuia, Najad Belkacem, Rachida Dati, ar fi coborât atât de jos, pentru a-şi exprima o nemulţumire, faţă de un chansonetist francez en vogue. Asta ne desparte… Daniel Funeriu! Cârceii logici, tristele platitudini şi grosierele afirmaţii, rămân descalificante.
