Descendentă a scriitorului, universitara craioveană Nicoleta Călina Presură s-a dedicat, cu o osârdie şi o pasiune rar întâlnite în cercetarea noastră culturală, recuperării şi valorificării moştenirii lăsate de singuraticul Ştefan Petică, considerat aproape unanim (de G. Călinescu însuşi) „întâiul poet simbolist declarat”. Polivalent, cu studii de filozofie şi de matematică neîncheiate, stabilit de foarte tânăr la Bucureşti părăsind locurile natale din împrejurările Tecuciului pe care nu le-a uitat niciodată şi unde avea să revină în ultimul an al vieţii, la doar 27 de ani când avea să fie răpus şi de o lungă şi necruţătoare maladie, Ştefan Petică a reprezentat, la rândul său, încă un caz ca atâtea altele din analele culturii naţionale. A scris neobişnuit de mult în scurta sa existenţă trăită în condiţii vitrege, a fost, pe rând, jurnalist, autor de studii d sociologie, de filozofie, de istoria artei şi, înainte de toate, un poet, unul dintre cei ce-au susţinut nu doar direcţia simbolistă încă în act în Apus, dar la curent cu efortul de renovare atât de manifest în Anglia, în Germania, în Italia ori în Franţa, ale cărei limbi le cunoştea şi din care a şi tradus.
Nu se putea în acest context ca şi la Craiova, după Tecuci şi, la final de februarie, la Bucureşti, să nu i se consacre un simpozion de o ţinută ştiinţifică cum rar mi s-a întâmplat în propria-mi activitate să înregistrez dintre atâtea altele desfăşurate în Ţară şi în străinătate şi la care am participat.
Organizat de Facultatea de Litere a Universităţii din Bănie, cu sprijinul consistent al Institutului Cultural Român, al Muzeului Naţional al Literaturii Române şi al Bibliotecii care-i poartă numele din Tecuci, simpozionul a fost onorat, deopotrivă, de personalităţi culturale şi un public masiv şi avizat într-una din cele mai cunoscute săli ale Casei Universitarilor craiovene.
Au prezentat comunicări şi au evocat premisele acestei manifestări prof. univ. dr. Nicolae Panea, prorector al Universităţii gazdă, Ioan Cristescu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române, Cristian Petcu, secretar al Institutului Cultural Român, ca şi, aşa cum era şi firesc, organizatoarea simpozionului, de această dată şi autoarea unei noi ediţii, întâiul volum al unei noi şi, se speră, cât mai complete din creaţia poetică a autorului, încă risipite prin varii locuri. Aceasta din urmă, intitulată „Poezii”, a apărut cu sprijinul neprecupeţit al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Timp de câteva ceasuri au urmat comunicări aplicate asupra operei şi personalităţii scriitorului aniversat. Astfel, prof. univ. dr. Doru Scărlătescu, de la Universitatea din Iaşi, cu incitante restituiri pe linia reevaluatoare a creaţiei lui Petică, conf. univ. dr. Ioan Cristescu, care a făcut un interesant şi, în parte, prea puţin cunoscut recurs la opera teatrală a autorului, ca şi George Florian Neagoe, cercetător la Institutul şi Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române.
Intervenţii şi contribuţii, inedite, aşezate sub semnul unei acribii de nivel academic, cu noutăţi şi deschideri exegetice cu siguranţă novatoare, unele scoase din arhive, altele mergând pe amendarea multor locuri comune de care istoria noastră literară nu duce încă, din nefericire, lipsă, totul captând şi întreţinând viu şi constant interesul unui public, aşa cum spuneam, avizat şi atent la atâtea nuanţări atât de necesare într-un astfel de context.
În final, a fost prezentat un videofilm documentar, o diaporamă, sub genericul „În căutarea liniştii şi a frumuseţii”, realizat de Ştefan Andronache, fost director al Bibliotecii „Ştefan Petică” din Tecuci, cu imagini incitante ale locurilor natale ale scriitorului. Rareori – mă simt nevoit să reiterez un gând pe care l-am susţinut şi în intervenţia mea – am asistat la un eveniment de o asemenea anvergură, iar constatarea aceasta, împărtăşită şi de alţi nu puţini participanţi, mi se pare cu atât mai demnă de luare aminte cu cât, într-o vreme a disoluţiei valorilor în care vieţuim de câţiva ani, întoarcerea la valorile autentice ale culturii noastre naţionale se impune deja dimensiunea unui imperativ.
