A crezut în rai, dar s-a aflat mereu între cei care n-au crezut în el. Acesta a fost Jacques Delors, apostol neclintit al construcţiei europene, stins din viaţă miercuri 27 decembrie, la vârsta de 98 de ani. A fost cel care pe 11 decembrie 1994, la ora cinei, invitat fiind la TF 1, la consacrata emisiune politică, realizată de Anne Sinclair (partenera lui Dominique Strauss-Kahn la acel moment) a anunţat, după ce fusese ministru de Finanţe, sub Francois Mitterrand (1981-1984) că nu va candida la alegerile prezidenţiale din partea stângii. Era pe val, cum s-ar spune astăzi, conform sondajelor, prin cota ridicată de simpatie de care se bucura, după ce ca preşedinte al Comisiei Europene, transformase Comunitatea Economică Europeană în viitoarea Uniune Europeană. Era singurul din tabăra franceză de stânga cu statura unui om de stat autentic. Anne Sinclair va declara, acum, că a rămas şocată la anunţul celui pe care îl avea invitat. Virtuţile, calităţile intelectuale şi umane, valorile şi principiile nu au putut fi combinate cu ceea ce presupuneau alegerile prezidenţiale franceze. Acest catolic hotărât, figură tutelară a celei de a doua stângi, a semnat atunci finalul carierei politice. În acea zi din decembrie 1994, în faţa a 12,5 milioane de telespectatori, la emisiunea „7 din 7”, a avut puterea să spună „nu” la eventuala candidatură la alegerile prezidenţiale din anul următor. Repet ceea ce presa franceză, de ieri, susţine la unison: sondajele, în unanimitate îl creditau ca victorios. Mitterrand l-ar fi vrut prim-ministru, dar Delors a pus o condiţie imperativă: să aibă controlul asupra monedei. Şi în acest punct al discuţiei totul s-a terminat, deşi mai târziu i-a recunoscut lui Mitterrand că „nu avea încredere în alţii”. Plictisit de atmosfera obedientă din jurul „regelui preşedinte” se gândise să meargă să predea la universitate, când în iunie 1984 protocolul de la Elysee i-a comunicat că trebuie să-l primească, la aeroport, pe cancelarul german Helmut Kohl, care venea la Paris în vizită. Se cunoşteau puţin, dar creştin-democratul german avea stimă pentru acest socialist măsurat şi pe drum cancelarul a menţionat apropierea succesiunii la preşedinţia Comisiei Europene, luxemburghezului Gaston Thorn: Germania era gata să renunţe la oferta sa de a da preşedintele Comisiei, dacă Franţa venea cu o ofertă. Cu o condiţie: francezul să fie J. D.. Curând Delors s-a cufundat în marea sa lucrare în fruntea Comisiei Europene începând cu 1985. La Bruxelles a devenit unul dintre cei mai puternici oameni din lume, primit pe tot globul ca un respectat şef de stat. A negociat cu Mitterrand, Kohl, Margaret Thacher şi a petrecut 10 ani în fruntea Comisiei. O funcţie care a necesitat un plus de viclenie, flexibilitate, abilităţi în negociere şi idei noi. Ideea lui cea mare? O piaţă unică, în care multe taxe să fie eliminate, instituirea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi capitalului. Şi libera circulaţie a oamenilor. A pus capăt birocraţiei presupuse la trecerea frontierei, la deplasarea oamenilor dintr-o ţară în alta. Toată lumea a acceptat mobilizatorul proiect al celui care l-a acompaniat pe Mitterrand în încercarea de a schimba „viaţa francezilor”, reuşind să schimbe fundamental viaţa europenilor. Prin sistemul de schimb Erasmus, tinerii au putut să studieze unde au dorit. La aceasta se adaugă începutul Europei sociale, reforma politicii agricole comune, demararea uniunii economice şi monetare care va duce la Euro, revizuirea fondurilor structurale pentru infrastructura regiunilor mai puţin dezvoltate. Nu reuşeşte nici pe departe totul. De la Bruxelles va vedea accelerarea istoriei: căderea zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, dezintegrarea URSS, explozia Iugoslaviei. A înţeles extinderea UE până atunci din numai 12 ţări. În 1994, la sfârşitul mandatului său de 10 ani ca preşedinte al Comisiei, realizase un lucru: pusese capăt „eurosclerozei”. Refuzul din 11 decembrie 1994 de a candida la funcţia de preşedinte va primi o explicaţie istorică mult mai târziu: Franţa este o ţară în care trebuie făcute revoluţii, mai degrabă decât reforme. Şi o spunea cineva care nu fusese niciodată revoluţionar. Nu este sigur că ar fi fost un bun preşedinte, deşi fusese bun la Comisia Europeană. Socialist a fost, socialist a rămas, până în ultima clipă a vieţii. A continuat să critice individualismul exagerat şi pe termen scurt. A făcut tot ce a putut pentru familia sa, familia sa politică, ţara sa şi Europa. Pesimist, spre sfârşitul vieţii, observând declinul francez şi european a prezis: „Franţa merge înapoi”. Şi spunea asta cel care n-a vrut să îi mintă pe francezi niciodată. Şi un paradox: nici Francois Hollande, nici Emmanuel Macron nu l-au consultat vreodată.
