Adrian Păunescu ca amintire!

0
497

Nu e o dovadă de gratitudine, din partea Primăriei Municipiului Craiova, Consiliului Local Municipal, să cinstească –în compania Fundaţiei culturale „Iubirea”, cu sprijinul Consiliului Judeţean Dolj- memoria unui scriitor de reală anvergură naţională, ca Adrian Păunescu, legat organic de părţile locului, mai exact de Bârca, de unde a plecat… la Viena, şi bineînţeles s-a întors. Este o dovadă că instinctul nostru vital, cel puţin al unora dintre noi este încă treaz. Adrian Păunescu a fost un mare poet –pentru detractorii săi un instrument de făcut tapaj-, care rămâne în istoria literaturii române, dar şi un mare făcător de revistă, cum a fost „Flacăra”, o publicaţie niciodată egalabilă, graţie condeielor de mare ţinută publicistică adunate, pentru care nobleţea scrisului sta nu atât în talent, cât în conştiinţa cu care acest talent e folosit. Poate că scriitorul s-a cutremurat, cu siguranţă, în faţa talentului său de poet –versifica în orice împrejurare cu o uşurinţă fabuloasă- dându-şi seama că el, talentul, înseamnă nu numai un privilegiu, ci mai ales o gravă răspundere şi că, pentru a nu se ofili, talentul trebuie purtat cu demnitate. E lungă şi chiar fără capăt discuţia despre Adrian Păunescu, un zeu înlănţuit de circumstanţe, cum spunea Marin Preda şi înlăuntrul acestor circumstanţe, Adrian Păunescu a rămas până în ultima clipă om. A fost şi parlamentar de Dolj, o vreme, dar niciodată n-a fost străin de Dolj. Craiova găzduieşte, aşadar, în perioada 1-3 decembrie cea de a VIII-a ediţie a Festivalului Internaţional „Adrian Păunescu”. Programul festivităţilor este unul dens şi diversificat. Nu insist, în acest cadru, asupra lui. Fiindcă am altceva de povestit. Într-un moment în care imaginea multora despre Adrian Păunescu este una răsturnată, fără a avea habar despre fenomenul „Cenaclul Flacăra” şi nici cel al publicaţiei cu acelaşi nume, am să reţin atenţia cu altceva, circumscris unei conştiinţe înalte. Povesteşte undeva Eugen Simion, în cartea sa „Marin Preda, Portretul scriitorului îndrăgostit” (Ed. Hoffman ro, 2019), o întâmplare cu marele romancier, care incitat de Adrian Păunescu s-a dus la Ceauşescu şi i-a spus: „Dacă reintroduceţi realismul socialist eu Marin Preda mă sinucid”. Ceauşescu ţinuse o cuvântare, la Mangalia, despre ideologie, despre spiritul de partid etc. în cultură şi cu acest prilej sugerase idea că realismul socialist este o metodă bună, „degeaba unii duşmani ai socialismului o defăimează”. Vremuri neliniştite, de clarificări, tulburări şi iar de clarificări. Povestea o reia Adrian Păunescu în volumul „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda” (Ed. Cartea Românească, 1981). Perspectiva ca literatura să se scrie iar după reţete, fără dreptul elementar de a se întreba „de ce” îl hotărâse la gestul suprem. Adrian Păunescu spune aşa: „Omul în faţa căruia Marin Preda spusese aceasta a surâs cu o imensă înţelegere”. Au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru alţii numărătoarea a continuat. Tot pentru alţii Marin Preda n-a fost mereu aşa. Dar nu despre Marin Preda este vorba, ci despre Adrian Păunescu, capabil de gesturi de un curaj nebun, în nişte vremuri în care şi curajul avea o linie roşie. Şi într-o zi Poetul –o mare personalitate umană- s-a convins el însuşi de asta. Acum, când poetul nu mai este, şi nu mai poate irita pe nimeni, neavând obiceiul de a-şi ascunde gândul, fiind ca orice om supus greşelii –rareori sau deloc în judecăţile strict literare-, fiindcă ţinea la opinia sa pe care şi-o argumenta metodic, nefiind refractar la a altora şi totdeauna mai curând sau mai târziu îşi amenda erorile în chip loial, cu perfectă simplitate, Adrian Păunescu ne revine în amintire, putând privi dincolo de focul de câlţi.