Preşedintele Klaus Iohannis –imparţial şi echidistant- a făcut recent referiri la necesitatea confecţionării unei majorităţi prezidenţiale „extrem de solidă”, diferită de pluralitatea parlamentară degajată de votul popular, demers la care a promis că nu va rămâne indiferent. Preşedintele are obligaţia de a nu face parte dintr-un partid politic, pe întreaga perioadă de exercitare a mandatului său (art. 84 din Constituţie). În momentul de faţă guvernul Ludovic Orban, monocolor şi minoritar, se reazămă în Parlament pe susţinerea celor 100 de parlamentari liberali, cărora li se adaugă cei de la PMP, USR, UDMR, ALDE, minorităţile naţionale, altele dacât cea maghiară, şi independenţii. Însumaţi ca număr, toţi aceştia formează o majoritate firavă şi eterogenă, dar nu suficientă, fiindcă atât la moţiunea de cenzură, cât şi la investirea actualului guvern a fost nevoie de câteva trădări din rândul social-democraţilor şi Pro România, fără aportul cărora guvernul nu se investea din prima încercare. Altfel spus, se mizează din nou pe reţeta utilizată de Traian Băsescu în 2005, când a recompus o coaliţie fictivă, calificată de el însuşi una „imorală”, ce nu a depăşit în final procentele înregistrate de coaliţia efectivă care se impusese iniţial în preferinţele cetăţenilor. Probând astfel că urnele nu reprezintă altceva decât un depozit de materiale politice, colectate aleatoriu şi periodic, din care se poate constitui o majoritate protrivit planurilor de sistematizare electorală. Din această perspectivă, în partidocraţia românească, guvernată de preşedinte, executivul nu este –uneori- o soluţie democratică, prin intermediul căruia cetăţenii convin, în cadrul consultărilor electorale, asupra aspiraţiilor şi intereselor particulare de ordin social, economic şi cultural, ci un aparat birocratic care gestionează în nume propriu şi din însărcinarea preşedintelui, afacerile curente ale unei populaţii ce nu se reprezintă pe sine, sub trăsăturile unei comunităţi politice. A făcut de acum carieră termenului de „traseist”, lansat pentru prima dată în vara anului 2000, fiindcă la începuturile vieţii parlamentare postdecembriste, regulamentele parlamentare interziceau migrarea de la un partid la altul, sub pretextul conservării identităţii politice a partidelor care reuşesc în competiţia electorală. CCR a admis migraţia politică, bazându-se pe principiile constituţionale ale libertăţii individuale şi ale libertăţii de asociere. Interpretarea articolului din Constituţie (art. 69) „orice mandat imperativ este nul”, a fost în sensul că deputaţii sau senatorii nu au nici o răspundere juridică faţă de alegători, deşi jură pe Biblie şi Constituţie la investire, nici faţă de partidul pe lista căruia au candidat, raporturile de acest fel fiind de natură morală, dar nu juridică. CCR a menţinut această soluţie şi când prevederi din regulamentul Senatului interziceau migraţia politică, prin trecerea de la un grup parlamentar la altul, legitimând astfel curvărăsia politică în morală erectă. Mult clamatele posibile „alegeri anticipate” sunt o altă temă de discuţie aiuritoare. Complicată, mult mai complicată este însăşi dizolvarea Parlamentului –atribuţie ce revine exclusiv Preşedintelui- în cazul eşecului formării Guvernului, de cel puţin două ori în termen de 60 de zile, cum simplificat sunt prezentate lucrurile. Preşedintele poate dizolva Parlamentul, dar după consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, în vederea formării unui guvern. Oricum sunt de parcurs mai multe etape, chiar dacă preşedintele poate ţine sau nu cont de opţiunea acestora. S-a mai încercat dizolvarea Parlamentului în 2005, când nerealizându-se procedurile declanşării alegerilor anticipate, finalmente s-a renunţat. Dizolvarea Parlamentului ar trebui să vină pe fondul unei crize politice şi instituţionale, legate de imposibilitatea desemnării unui guvern. Cum în această privinţă nu avem o interpretare clară, o traducere din română în română, a prevederilor constituţionale, din partea CCR, discuţia este prematură, dacă nu şi hazardată.
