Istoria ne spune, cu detalii, cum s-au petrecut lucrurile acum 99 de ani, la 1 Decembrie 1918, când în întâmpinarea dorinţei arzătoare a românilor, pregătiţi moralmente pentru marele act al Unirii, a venit chiar verdictul istoriei. Poate există întrebarea care, de altfel, nu lipseşte din nu puţine comentarii, ce s-ar fi întâmplat dacă nu cădeau imperiile, dar istoria nu se judecă prin condiţionalul „dacă”. Fiindcă la sfârşitul anului 1918 nu doar românii şi-au obţinut Marea Unire, ci şi alte popoare, desprinse din ansamblurile imperiale, au făcut acelaşi lucru. Numai că dintre construcţiile naţionale – edificate la finele Primului Război Mondial – România s-a dovedit cea mai solidă. O confirmă un secol de istorie. Dovadă peremptorie că, la sfârşitul Primului Război Mondial, toţi românii erau animaţi de visul lor de veacuri: crearea României Mari. Totul a ieşit bine, paradoxal prin intrarea nepregătită a României în război, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia) din dorinţa mărturisită de alipire a Transilvaniei şi, de asemenea, a Bucovinei – în principiu în întregime –, dar putea să iasă cât se poate de rău, motiv pentru care omul politic Petre P. Carp, înzestrat, se spune, cu mari calităţi oratorice, cu studii germaniste la Berlin şi Bonn, unul din fondatorii Societăţii Junimea din Iaşi, împătimit de viaţa politică, afirma la sfârşitul primului război mondial: „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Şi nu era departe de adevăr. Liderii politici craioveni din epocă, reuniţi în Comitetul local de iniţiativă al „Acţiunii naţionale”, Iulian Vrăbiescu, C. R. Geblescu, V. Vergescu, N. P. Guran, C. Caleţeanu, Mişu Pop, Ştefan Rusănescu, Iancu Passiacov, Al. Carianopol, „Federaţia unionistă”, presa locală, au lansat entuziaste apeluri şi chemări, au organizat impresionante întruniri publice prin care s-a cerut guvernului ca România să intre de îndată în război pentru a elibera Transilvania. Corpul profesoral şi elevii Liceului „Carol I” au semnat lista de subscripţie lansată de domnişoara Josephine Dubois „pentru ajutorarea prizonierilor de război francezi şi aliaţi”. Nu are rost să ocultăm, cum recomandă şi Lucian Boia în cartea sa „În jurul Marii Uniri de la 1918”, că România s-a aflat, la numărul de pierderi umane, pe unul din primele locuri, dacă nu chiar pe primul, dintre ţările beligerante, deşi a participat doar un an, din cei patru, câţi a durat războiul. Este adevărat că după campania pierdută în 1916, în anul următor, rezistenţa teribilă pe frontul din Moldova – bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz – a rămas pagină vie de istorie. Prin eroismul probat. Sărbătorirea Marii Unirii, datorată votului în unanimitate, înfăptuirii unui crez istoric, lipirea Transilvaniei de România, la 1 Decembrie 1918, de cei 1.228 delegaţi aleşi în toate circumscripţiile electorale cu populaţie românească şi susţinerea de o masă impunătoare de 100.000 de participanţi, prilejuieşte rememorarea împlinirii unui ideal naţional. Suntem în 2017 şi se apropie 2018, anul Centenarului Marii Uniri a românilor, momentul astral al naţiunii române. Putem reflecta, în linişte, la dezbinarea mai vizibilă ca oricând, care se face resimţită, în întreaga societate. Când poate, anul care vine, ar trebui să ne găsească mai uniţi ca oricând. E o obligaţie morală. De conştiinţă. Şi nu trebuie decât să ne tolerăm reciproc, în spiritul legii, să ne gândim că avem cu toţi o obligaţie sacră: să ne iubim ţara pentru care înaintaşii noştri şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă. Noi toţi suntem români şi România este ţara noastră, a tuturora.
