În 1918, în trei episoade succesive şi cu strânsă legătură între ele, Basarabia, Bucovina şi Transilvania intrau în componenţa statului român, împlinind astfel un vis naţional. «În mod clar – ne asigură istoricul Adrian Cioroianu în cartea sa „Sic transit gloria…” (Ed. „Polirom”, 2006) România era astfel unul dintre marii câştigători nu ai războiului, pentru că aici lucrurile sunt încă de discutat, ci ai păcii. Evident, aceste declaraţii de unire ale românilor din cele trei provincii, nu aveau valoare în sine, pe plan internaţional urma ca sistemul de tratate de la Conferinţa de pace de la Paris să valideze în documente diplomatice aceste decizii. Ceea ce s-a şi întâmplat. Din perspectiva românească, cele mai importante tratate din sistemul de la Versailles au fost cu Austria (septembrie 1919) şi cel cu Ungaria (iunie 1920, celebrul tratat de la Trianon)». De fapt, anul 1918 a încununat o întreagă evoluţie istorică, ce se înscrie în ansamblul general european, caracterizat prin construirea de noi state naţionale, ca urmare a aplicării principiului dreptului popoarelor la autodeterminare. Prăbuşirea monarhiei austro-ungare fusese prevăzută încă din ianuarie 1918, când preşedintele american Woodrow Wilson prefigura organizarea Europei după război, cu dreptul popoarelor din acest imperiu la o dezvoltare autonomă. Este de reamintit un detaliu istoric care încă reverberează la fiecare 1 decembrie: în august 1916, România, al cărui rege Ferdinand s-a pus, cu toate riscurile politice subînţelese, în slujba interesului naţional, a declarat război Austro-Ungariei şi a pătruns cu trupele sale în Transilvania, pentru că această provincie era de fapt miza intrării în conflict. În modestia sa, după realizarea Unirii celei Mari, regele socotea că nu avea nici un merit deosebit, actul istoric al unirii fiind „verdictul providenţei”. În cuvântarea rostită la revenirea în Bucureşti, după retragerea la Iaşi, unde speranţa, disperarea şi mizeria se îngemănaseră, suveranul a reamintit că la urcarea pe tron făgăduise în faţa reprezentanţilor naţiunii că va fi un bun român şi s-a ţinut de cuvânt, rămânând mereu credincios hotărârii luate în august 1916 şi are „conştiinţa curată”. „Astăzi, Mama România poate strânge pe toţi copiii rătăciţi la sânul ei. Cele două fiice răpite, Basarabia şi Bucovina, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul – leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţării Româneşti – a votat prin reprezentanţii săi la Alba Iulia unirea cu Regatul român” („Cuvântări Ferdinand”, p.124). Menţionează istoricul Ioan Scurtu în lucrarea sa „Ferdinand I” din ciclul „Istoria românilor în timpul celor patru regi”. O coincidenţă fericită a făcut ca ziua în care Bucureştiul redevenea capitala ţării, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia hotăra, prin votul unanim al românilor din Transilvania, unirea acestui vechi teritoriu românesc cu patria mamă. La sfârşitul anului 1918 sentimentul naţional dominant nu era altul decât cel de recunoştinţă deplină pentru cei care au luptat şi s-au jertfit în războiul întregirii naţionale. Prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă, România devenea Mare sau întregită, dobândind un alt statut geopolitic şi pornea reformele democratice cuprinse în rezoluţiile de unire adoptate în cursul anului 1918. Totul a durat până în 1940, când România Mare, într-un alt context istoric, s-a spart din nou. Ca în fiecare an, 1 decembrie ne prilejuieşte evocarea unui moment de referinţă din istoria noastră. Din păcate, şi trebuie să o recunoaştem, suntem mai dezbinaţi ca niciodată. Şi poate tocmai la acest lucru ar merita reflectat.
