IOANA RADU – regina romanţei româneşti

0
168

Pe numele său adevărat Eugenia Braia (1917-1990), Ioana (Jana) Radu – Marea Doamnă a Romanţei româneşti – s-a născut, al patrulea copil al familiei, în zorii zilei de 17 februarie 1917, în Bucureşti, de unde, însă, pe când nu apu­case să „gângurească”, mama sa „a luat-o în braţe” şi a dus-o la Craiova – „oraşul de sărbătoare, unde frunza cântă, cerul cântă, păsările cântă şi oamenii se iau la întrecere cu ele”. Aci, în Cetatea Băniei, îşi va petrece co­pilăria şi adoles­cenţa. Este, poate, motivul pentru care, întreaga viaţă, s-a considerat fiică a… Olteniei.

În Craiova, a locuit într-o casă situată la numărul 64 („o casă măruntă, cu gard proptit, ca să nu leşine peste drum…”), pe fosta stradă „Sineasca” (azi „George Enescu”), o „stradă cu case multe, ce adăposteau bir­jari, lăutari şi… femei frumoase”. Aci, tatăl său – fost plutonier-major adjutant de administraţie – şi-a deschis o cârciumă prosperă, pe care a bo­tezat-o „La ieftinirea traiului” şi care era frecventată, mai ales, de birjarii şi lăutarii din zonă, care se lăsau „îmbiaţi” de ţuica „bună şi tare”, în care „gospodarul” patron avea grijă să „pună apă cu măsură”.

Au fost la părinţi patru copii: Maria, Gigiu, Nuna şi ea, Jana, „cea mai mică făptură a familiei”. Cu glasul ei „înfăşurat în timi­ditate” şi care „atingea, în treacăt, coardele unui violoncel”, copila de odinioară –  care, atunci când „îngâna” şi ea, în prezenţa surorilor, o „frântură” de melodie, era „blocată” brusc, spunându-i-se că tre­buie să tacă, deoarece cântă „prost”, că, de fapt, „scârţâie ca roa­ta fântânii” – nu o prevestea pe Marea artistă de mai târziu, pe cea care avea să urce, trium­fătoare, în timp, pe multe din cele mai mari scene ale ţării, ale lumii.

Imaginea artistei – din acei ani ai începuturilor – este completată de sora sa mai mare, Mia: „Soră-mea, Ioana, a fost dintotdeauna copilul teribil al familiei”. Şi se explică: «Făcea pozne acasă, făcea pozne la şcoală, a făcut pozne în adolescenţă, în tinereţe şi apoi, din poznă în poznă, a ajuns o interpretă a cântecului românesc, de nu-i afli pereche. Cine a cu­noscut-o de mică şi mai ales cei de-ai casei erau convinşi că Ioana va face o carieră de precizie, de riglă şi de calcul, că-i mergea mintea la toate alambicările matematicii. Lângă uşurinţa cu care socotea cifre astronomice, avea şi un talent de ştrengar urcat în pom, după caise: fluiera. Fluiera cu un farmec de mic golan, flanând pe străzile Craiovei, şi dacă, pe-nnoptat, eram strânşi în curte, aşteptând-o pe Ioana, uşor o ghiceam de la colţul străzii, după fluieratul ei de băieţandru, cu aer independent. „– La noapte-n somn o să-ţi iau fluiericiul şi-o să-l zvârl în Jii. Unde-l ţii?”. Şi Ioana a arătat tatii gâtlejul, cam pe unde-şi bănuia fluierul, fără să ştie nimeni că, de fapt, acolo avea un violoncel. Vio­lon­celul a ieşit la iveală mai târziu. Mai întâi, Ioana s-a ocupat de în­văţătură, apoi a croşetat, cu care a demonstrat calm şi total dezin­te­resat că avea două mâini de aur, în care firul şi andreaua sunt pensule picturale. A făcut lucruri de artă, fără să le bage-n seamă, după cum a cântat cu simplitate, fără conştiinţa măreţiei. Croşeta şi cânta şi nu ştiai la care să te opreşti mai întâi. Cu mâinile împletea flori, de parcă le culegea, în­ge­mă­nând linii şi romburi, şiraguri de ineluşe, iar violoncelul tim­bru­lui ei deosebit alerga generos prin toate inimile…». („Amintiri”, Editura „Lumea liberă”, New York, 1989)

„Prieten” în anii copilăriei i-a fost… gramofonul – „un gra­mo­fon cu pâlnie”, care „cânta toată ziulica” şi care i l-a adus aproape pe renumitul Leonard – „prinţul operetei româneşti” – cu neuita­tele sale arii din Pe­ri­cola, Mascota, Liliacul şi, respectiv, Văduva veselă.

Nu împlinise încă şapte ani când – cu abecedarul, aritmetica, tăblţiţa de gresie şi condeiul în ghiozdan – Ioana, însoţită de tatăl său, a trecut, copleşită de emoţii, pragul primei clase a şcolii primare. Elevă silitoare şi disciplinată, s-a acomodat repede cu şcoala şi cu cerinţele ei. Învăţătoarea a îndrăgit-o. La fel şi colegii de clasă. După absolvirea ciclului primar, a devenit elevă a Şcolii Centrale de fete – viitorul Liceu „Elena Cuza” – aflată, atunci, sub conducerea unei „direc­triţe” cu recunoscut prestigiu, pro­fesoara de matematică Maria Ghio­culescu, care are, între altele, şi meritul de a fi iniţiat şi realizat (în perioada 1928-1935) impunătorul local de azi. Încă din prima clasă de liceu, Jana a atras atenţia Corneliei Ionescu, pro­fe­soara de lucru de mână, care i-a remarcat (şi lăudat) priceperea (de­prinsă în fami­lie, de la mama sa) de a „desena” cu acul şi arniciul diferite mo­tive florale pe pânza albă. Încurajată de aceasta, eleva i-a cântat pro­fe­soarei – „murmurând încetinel, ca unduirile râului venit de depar­te” – Doina Oltului. Cu un alt prilej, le-a cântat colegelor – „culegând” ropote de aplauze – câteva din numeroasele melodii cule­se de la lăutarii de pe strada Sineasca, între care: „Mă suii pe dealul Cernei” şi romanţa (pe versuri de George Coşbuc) „Pocnind din bici pe lângă boi”…

Marea şansă a viitoarei artiste a consti­tuit-o „întâlnirea” cu Constanţa Si­mionescu, profesoara sa de muzică. Aceasta are meritul de a o fi instruit în do­meniul cântatului. Este cea care a inte­grat-o în corul şcolii. I-a şlefuit, cu price­pere şi migală, talentul muzical nativ. A ajutat-o să-şi aleagă un repertoriu po­tri­vit vârstei, vocii şi tempera­men­tului ei. Şi i-a încurajat debutul muzical. Mai mult: la o serbare şcolară – îşi va aminti artista – au cântat, împreună me­lodia „Ciobănaş cu trei sute de oi”.

După primele patru clase de liceu, tâ­năra elevă va urma o şcoală pro­fe­sională. Şi se va număra printre pre­mian­ţii „cu coroniţă”. Obţine diplomă de merit la muzică. Primeşte cuvinte de lau­dă din partea cor­pului pro­fe­so­ral… Idealul ei? Nu se visa cântăreaţă, ci învăţă­toare… O învăţătoare „mo­del”, cum, poate, „n-a mai fost alta nicio­dată”.

Vise… Vise… Căci, întâlnirea cu tânărul (şi chipeşul) profesor de muzică Romeo Rădescu avea s-o îndepărteze, pentru un timp, pe tânăra absolventă a Şcolii profesionale, de cariera muzicală – o carieră strălucită, care îi va asigura locul meritat într-o „constelaţie de aur”, care mai cuprinde, dintre fiicele de frunte ale mândrei Olte­nii, pe Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Rodica Bujor, Maria Ciobanu…

Cei doi tineri se plac. Şi se căsătoresc. Iar Jana îşi urmează soţul care, profesor suplinitor, este nevoit să-şi schimbe, până la titularizare, an de an, locul de muncă. La început, a fost Liceul „Tudor Vladimires­cu” din Târgu Jiu. În anii şcolari următori, se văd nevoiţi să „poposească” la Drăgăşani. Apoi, la Calafat. Şi, în cele din urmă, la Corabia… O duc greu. Simbrie mică. Nevoi multe. Sărăcie. De când plecase de-acasă, de la Craiova, Jana nu „pusese pe ea nici o ţoală nouă…”.

Se afla în prag de 20 de ani. Şi simţea că vocea – „întocmai ca ţambalul” – i se poate dezacorda. Era convinsă că, peste nu prea mulţi ani, va „scârţâi ca poarta grădinii”.

Primind, în dar, un aparat de radio mic, de dimensiunile unei… farfurii, ea a ajuns ca, de la o vreme, să asculte şi să înveţe multe din melodiile transmi­se la postul de radio Bucureşti. Şi, astfel, şi-a îmbo­gă­ţit repertoriul cu un mare număr de cântece, de romanţe… Până într-o zi când a biruit-o gân­dul de a rupe, pentru totdeauna, „vălul provin­cial” şi de a se îndrepta spre… Capitală. Într-o dimineaţă şi-a lăsat soţul dormind şi s-a îndreptat grăbită spre gară. Hotărâtă să nu mai privească înapoi. Ceasul arăta ora 8 şi 15 minute când trenul a pornit din Corabia. Spre Bucureştiul dorit. Acolo unde o atrăgea, cu puterea unui uriaş magnet, imaginea idolului ei dintotdeauna: Maria Tănase. Şi nu numai…  Calendarul consemna începutul unui An Nou. Anul 1936…

În Capitală, după un început anevoios, Ioana Radu (acest nume i-a fost dat de compozitorul Filionescu) s-a impus atenţiei celor din jur: compozitori, dirijori de orchestre, patroni de localuri. Şi, mai ales, spectatori. N-a fost, însă, uşor. A răzbit prin forţa talentului său şi prin… muncă. „Niciodată nu m-am prezentat în faţa publicului – decla­ra, cu un anumit prilej, Marea Artistă – fără să mă pregătesc, să învăţ, să ştiu totul”. Şi, în continuare: „Pentru mine, muzica înseamnă, obligatoriu, muncă şi plăcere, respect faţă de public, dăru­ire. Şi, înainte de orice: talent, talent… cu carul”.

Faptul că Ioana Radu a dat o strălucită interpretare nu doar romanţei, ci şi cântecului popular, nu surprinde. «Ea, Doamna Romanţei noastre, cea pe care toţi oamenii o iubesc şi o consideră simbol pentru romanţă, ea ne asigură realizatoarea Marioara Murărescu îşi dorea să fie con­si­de­rată interpretă de folclor. Pentru că, aşa cum spunea, asta a învăţat „la tata acasă”. Dădea şi câteva exemple. Se întreba: „Piatra piatră? Ce-o fi aia? De la moară pân’ la gară? Ce-o fi; Măr domnesc, ce-o fi? Şi răs­­pun­dea afirmativ. Pe un ton categoric: Folclor”».

Marea artistă şi-a îmbogăţit fără încetare repertoriul, ajungând să stă­pânească – ne încredinţează Harry Negrin, principalul său biograf, în cartea cu titlul „Romanţa unei vieţi” – peste 40 de romanţe (Ciobănaş cu trei sute de oi; La umbra nucului bătrân; De ce nu vii?; În chioşc, fanfara cânta; Cine mi te-a scos în cale?; Am înce­put să-mbă­trânesc; E Riţa, fecioara; Mi-e dor de nopţi cu lună plină; Ce te-ai face, inimă; Aş vrea iar anii tinereţii ş.a.) şi aproape tot atâtea bijuterii folclorice (De-aş trăi ca bradu-n munte; Mai vino seara pe la noi; Leliţă Ioană; Piatra-pia­tră; Tudoriţo, nene!; Di, di, mur­gule, dii!; Bulgăraş de ghiaţă rece; Ani­cu­ţa nei­chii dragă; Geaba-i lună, geaba-s stele; Pelin beau, pelin mănânc; I-auzi valea cum răsună ş.a.).

A cântat, cu aceeaşi aleasă simţire şi cu aceeaşi neîntrecută artă, cântecele populare – sârba, hora, doina, alte cântece, dar (s-a spus) vocea ei pare să fi fost „creată”, “„n mod expres”, pentru romanţă. Ioana Radu are merite mari în „repunerea romanţei la locul cuvenit în ierarhia valorică a genurilor muzicale”. La ea – declara, cândva, teno­rul Valentin Teodorian – „Romanţa se pictează cu inima şi abia în urmă se încadrează în limitele glasului”. Romanţa reprezin­tă, credea ea, „Sufletul românesc pe note”. Cineva, încercând să defi­neas­că romanţa, a găsit, inspirat, că ea „ar putea avea un singur nume: Ioana Radu”.

La ea, un cântec „gingaş şi timid” devenea „o fereastră către lume”, o „apă ce-şi sapă drumul prin munte”, artista aducând, în cântecele sale, „mă­­reţia Oltului, trăinicia Jiului, glasul tihnit al Dună­rii, o ţară întreagă, o primăvară de flori şi o vară de roade” (Aurel Giroveanu). Cu o rară măies­­trie, Ioana Radu era capabilă „să dea valenţe mioritice unui cântec mo­lcom, de autentic alean subcarpatic, să înnobileze cântecul” (Marcela Rusu).

Talent înnăscut. Voce caldă. Timbru plăcut. Frazare perfectă. Vibra­ţie artistică impresionantă. Înzestrată cu o extraordinară putere de muncă. Duş­man declarat al improvizaţiei şi mediocrităţii…

Îşi fascina ascultătorii cu măiestria interpretării sale unice. A încălzit inimi. A alungat supărări. A alinat dureri. A călăuzit destine. A ştiut să facă, din cântec, leac sufletesc. Şi toiag de drum… A îndru­mat paşii unor tineri şi talentaţi cântăreţi. Le-a fost alături celor aflaţi la început de drum sau încercaţi de soartă. Şi nu doar cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o încurajare… Generoasă. Ajuta şi uita. Dădea tuturor, „cum i-a dat şi ei, din plin, natura”…

Maria Tănase i-a fost – a spus-o în numeroase rânduri – „model neştiut”. A apreciat-o. A iubit-o. S-a simţit mândră, ori de câte ori s-a aflat în preajma ei. A cântat – împreună cu ea şi cu Ion Luican – la Teatrul de Estradă din Capitală. A vizitat-o, pentru ultima oară – îm­preu­nă cu maestrul Corneliu Baba – pe când aceasta se afla pe patul de suferinţă, lovită nemilos de o boală care nu iartă. Peste trei zile, într-o sâmbătă, pe 22 iunie 1963, la ora 14 şi 10 minute, Maria Tănase murea. A plâns-o. Şi i-a cultivat memoria…

Solistă a Radiodifuziunii române. Prezenţă aşteptată şi apreciată în cadrul emisiunilor culturale ale Televiziunii. Şi pe estrada Teatrului de Revistă din Capitală (în spectacolul „Între noi, femeile”, de Jak Fulga şi H. Mă­li­neanu). A colaborat, la cererea regizorului I. Popescu- Gopo, la realizarea filmului „Bucureştiul ieri, Bucureştiul azi, Bucureştiul mâine…”. A înregistrat un răsunător succes nu doar în ţară, ci şi pe diferite scene din lume.

A cântat, în unul din spitalele de campanie, în timpul ultimului răz­boi mondial, împreună cu George Enescu şi Grigoraş Dinicu. A văzut-o – interpretând rolul mamei împăratului, într-un film despre viaţa lui Napoleon – pe compatrioata noastră Elvira Popescu. A avut, în rândul artiştilor români (şi nu numai), numeroşi prieteni şi admira­tori, pe care i-a delectat cu cântecele sale: la „Continental”, de exem­plu, a fost răsplătită, cu aplauzele lor, pentru romanţa Pe umeri plete­le-i curg râu, de George Vraca, Şahighian şi George Calboreanu; la „Cina”, grupul de violonişti celebri, alcătuit din David Oistrah, Constantin Silvestri şi Ion Voicu a ascultat-o cântând (aşa cum numai ea ştia să cânte) Te-aştept pe-acelaşi drum; în timp ce, la „Motanul negru”, l-a vrăjit pe Yehudi Menuhin, căruia i-a cântat, între alte roman­ţe, La umbra nucului bătrân. Cu Grigore Vasiliu-Birlic şi Ştefă­nescu-Goangă a fost în nume­roase turnee. Şi a avut marea cinste de a fi fost invitată, la Vălenii de Munte, la Cursurile de vară, de către marele cărturar Nicolae Iorga – cel care a apreciat că vocea ei este „curată” întocmai „ca apa de izvor”.

De la o vreme, a îndrăgit – ne spune tot Hary Negrin – Statele Unite ale Americii, unde avea numeroşi cunoscuţi, prieteni, admiratori: «Vine iarna. Şi eu seamăn cu berzele… Plec în America şi mă-ntorc în primăvară. Râd prietenii, că fug de frig şi-o să dau de ger. Oricum… Tot n-am mai plecat nicăieri de ani de zile, şi dacă nu acum, apoi când?…». «… Şi-a trecut oceanul. Pe aeroportul din New York au aşteptat-o prietenii, care s-au bucurat de revedere, apoi s-au dus fiecare la casa lui. Lumea-i ocupată, lumea-i grăbită şi toate efu­ziunile se consumă în minimum de timp, acolo, pe loc, altfel distanţele şi sloganul „timpu-i bani” îşi pun amprenta de la început. Nu e timp de-o şuetă, de-o cafea, iar o amintire cu nostalgia ei n-are loc şi timp, nici în sărbătorile legale. O altă lume, un alt ritm, pe care un spirit patriarhal n-o poate cuprinde. (…)

Ioana s-a întors din Statele Unite cu dorul romanţelor şi, în primul recital susţinut pe micul ecran, şi-a stins focul stârnit de ele. Aşa e cântecul… Ca o mare dragoste. Când pleci, te cheamă. Când pleacă el, îl chemi tu… Un joc ciu­dat, în hora căruia ne prin­dem toţi, cei cu inima în­muia­tă în nos­talgia unei viori de trubadur ce ţi-a trecut odată pe la poartă. Şi de dragul lor, al ro­manţelor, cu toamna visărilor în ele, Ioana s-a dus în grădina cri­zan­temelor, acolo unde, în pa­latul oraşului, gin­gaşa romanţă e prinţesă în fiecare an. Seri la rând ea îşi flu­tură vălul de bru­mă peste petalele florii, a acestei flori despre care a scris Victor Eftimiu într-o roman­ţă: „Aşteap­tă-mă deseară la fe­reas­tră/ Cu faţa-n mâini, cu frun­tea visă­toa­re;/ Am să-ţi aduc un braţ de cri­zanteme/ Să-mpodo­bim iubirea care moare…”. Căci, oricât de optimişti am vrea să fim, totuşi se mai şi moare. Şi asta, după legile mamei Natura. Apoi, se ştie, că romanţa-n care se moare, abia trăieşte. Aşa e, Ioană?

– Aşa e? Tu nu vezi că Maria Tănase nu a murit?».

***

Ioana Radu – plecată pe drumul ce nu cunoaşte întoarcere în ziua de 18 septembrie 1990 – n-a uitat, de-a lungul întregii sale vieţi, Craiova – oraşul în care şi-a petrecut anii vârstei de aur a copilă­riei şi adolescenţei, unde şi-a făcut studiile, unde a primit botezul unei cariere artistice de excepţie şi a cules primele aplauze. A avut aici, în Cetatea Băniei, numeroşi prieteni şi admiratori. Şi a revenit, ori de câte ori i s-a ivit fericitul prilej, pentru a se întâlni cu spectatorii. Mai ales în anii din urmă, a revenit, adesea, în mare taină, şi pentru a se reculege în faţa mormântului părinţilor ei, care-şi dorm somnul de veci în cimitirul „Sineasca”. Şi-a făcut, smerită, semnul crucii, a pus, de fiecare dată, pe mormânt, un buchet de flori şi le-a aprins, la căpătâi, o lumânare…

Şi craiovenii au iubit-o. O ultimă şi convingătoare dovadă: în perioada 7-9 octombrie 1998, în oraşul de pe Jiu a fost organizată prima ediţie a Festivalului „Ioana Radu” (care se alătură, în mod fericit, manifestărilor similare consacrate omagierii Mariei Tănase şi – din păcate, doar pentru o scurtă vreme – lui Ion Vasilescu). Apoi, pe unul din pereţii casei în care a crescut Marea Artistă a fost aşezată o placă de marmură menită să-i eternizeze numele. Şi strălucita sa carieră artistică. Să le vorbească trecătorilor despre faptul că aci „a ucenicit”, la „izvoarele cântecului”, Ea, Ioana Radu, „regina romanţei” şi a „nemuritoarelor melodii populare”. La Craiova, Ioana Radu este (mereu este, în veci va fi) la ea ACASĂ…

Prof. emerit NICOLAE A. ANDREI