Craiova – dincolo de bine şi de rău

0
31
Citeşte mai mult

N-am văzut Craiova din …car, asemenea copilului Marin Sorescu, în prima sa aventură picarescă în Cetatea ce-ar fi urmat să-i legene educaţia liceală. Imaginea aceea – zidită în expresii de granit smuls parcă tainelor colinelor bulzeştene – s-a consacrat, însoţind toponimicul oraşului prin foaierele întâlnirilor literare ale lumii, pe unde genialul nostru poet l-a purtat cu un orgoliu perfect adaptat mentalului locativ.

         Am întâlnit-o, cam la aceeaşi vârstă, prin geamurile brumate ale unui autobuz hodorogit, de epocă, izbit de neaşteptata usturime a luminilor a căror putere seducătoare n-o ştiam, sosind eu, atunci, dintr-un sat în care curentul electric încă nu ajunsese.

         Evoc aici această întâlnire-imagine pe post de martor: obsesiv, în memorie, dar şi incitant în privinţa unei atitudini, a noastră faţă de Craiova, a cărei ambiguitate s-ar cuveni supusă unei analize: reci, fie, însă cu o luciditate menită a face un strop de ordine în relaţia fiecăruia cu oraşul.

Vechi aserţiuni, anonime ori risipite sub eminente nume ale culturii universale, ne spun că iubirea şi ura, departe de a fi atât de disjuncte pe cât se crede, reprezintă două feţe ale aceleiaşi monede. Sunt, aşadar, nu părţi, separate ori separabile, ci întregul însuşi: căruia sărutul lui Brâncuşi i-ar sluji drept cel mai elocvent suport interpretativ.

          În această şi numai în această perspectivă am înţeles – târziu dar motivat – să-mi traduc mie însumi acest plus de ambivalenţă cu care craiovenii, nativi sau nu, s-au raportat şi se raportează la oraşul lor: cu o undă de insatisfacţie, uneori debitoare vreunei neîmpliniri, deseori însă strict gratuite, ba, aş spune, chiar cu …ură.

           Constat, în ce priveşte aceasta din urmă, patima în sine descalificantă cu care nişte auto-desemnaţi formatori de opinie, cică jurnalişti, îşi disecă, inabili dar nu mai puţin greţoşi, ura lor faţă de cetate. Nici nu-şi mai dau seama, sireacii, cum în subconştientul lor lovit de idiosincrasii refulante, continuă, amendabil, să confunde oraşul cu vreo persoană, personalitate, echipă, cu ori fără mandat edilitar, taxându-le, aiuritor, tocmai dorinţa, asumată ca proiect, de a re-conferi şi re-confirma Craiovei prestigiul pe care îl merită cu prisosinţă.

          Se prea poate ca, biciuiţi de insaţietăţi cotidiene, să mai scăpăm, la bârfa din colţul Unirii, ba chiar la vreo sindrofie de …regiment, câte un acid adjectiv la adresa oraşului. Furaţi de fiorul clevetirii, înscris în gena locului, nici nu ne dăm seama că, în chiar fantomaticul nostru dispreţ instantaneu, se ascunde, disimulat, ceva din iubirea pe care i-o purtăm. Şi pe care ne e ruşine să o facem publică. Şi să ne-o asumăm ca atare.

         Există, fireşte, arţagul, pur oltenesc, acel exploziv umoral care ne joacă, nu o dată, feste: trecerea bruscă, aproape concomitentă, de la o extremă la alta a gândului murmurat. Şi repede reprimat. M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva, înainte de a revendica ceva de la Craiova n-ar trebui să ne întrebăm fiecare ce anume îi datorăm noi. Exact în tradiţia faimoasei şi istoricei interogaţii a unui tânăr carismatic şi tragic ex-preşedinte ale unei mari puteri a lumii.

           Poate că a sosit clipa în care, poziţionându-ne mai bine, asediaţi de astfel de întrebări, să ne afirmăm răspicat un ataşament mai răspicat, mai transparent şi mai substanţial faţă de oraş.

           Proiectul lansat, nu fără orgoliu, aş zice chiar cu o încăpăţânare iarăşi specifică locului, de către Primăria Craiovei şi de primul ei edil, de accedere spre statutul de capitală culturală europeană merită, în opinia mea, mai mult decât suntem dispuşi să credem şi chiar mai mult decât ne putem imagina. Este, în definitiv, un pariu nu doar pe o istorie culturală mai bogată decât o cunoaştem, ci înainte de toate pe un potenţial, al creativităţii culturale, care are aprigă nevoie de a fi retrezit. Şi pus în operă.