Un diagnostic riguros

0
295

Jurnalistul Cornel Nistorescu a scris, azi, în „Cotidianul”, un articol de excepţie, ca în atâtea alte rânduri, intitulat „Unirea românilor – proiect de ţară”, după ce joi seara, într-un dialog efervescent cu Marius Tucă, la „Aleph News”, se dezlănţuise literalmente, cu argumente infailibile pe aceeaşi temă, dar şi pe aceea a lipsei antiviralelor, în condiţiile în care România poate produce astfel de medicamente. „A venit vremea să înţelegem că disputele fără cap şi fără coadă ne duc într-o prăpastie morală, comunitară şi stradală. Ura ca principal vehicul politic diminuează toate energiile progresului, toate proiectele, toate dorinţele de afirmare individuală. Ura alungă, paralizează, îngroapă, distruge şi pune ţara într-un pericol de moarte. Toate confruntările politice se reduc la ură şi la distrugerea definitivă a adversarului sau la scoaterea lui din joc”. Articolul emblematicului jurnalist este apt de a deveni şapoul unui proiect de ţară. Cum am ajuns la acest punct terifiant al existenţei noastre comportă o întreagă discuţie. Şi nu neapărat filozofică. Fiindcă ura se resimte deplin, la toate palierele societăţii, încât sintagma „războiul româno-român” aproape s-a banalizat. Şi-au dat cu părerea despre ură şi invidie, de-a lungul timpului, nu puţini reprezentanţi ai elitei, Andrei Pleşu şi Gabriel Liicenu şi nu numai ei, sustrăgându-se de la orice responsabilitate morală, pentru cele întâmplate pe mandatul fostului preşedinte. Dezbaterea oricum a fost lansată, ca să spunem aşa, indiferent de momentul politic în care ne aflăm. În van. Se poate vorbi de o ură gratuită şi de una ca replică, resentimentară. Că ura a fost potenţată şi este de vectori politici, şi în această privinţă Traian Băsescu poate fi citat ca exemplu, prin toate gesturile sale, deşi nici succesorul său Klaus Iohannis n-a rămas mai prejos, este o realitate. O certitudine există: agenda urii româneşti împotmoleşte sau inhibă orice proiect de ţară, oricât de generos. Dacă vom considera doar partidele politice ca vectori ai urii, deşi prin ceea ce fac, precumpănitor unele dintre ele, prin asta se şi legitimează, fiindcă îşi propun programatic să nu coabiteze unele cu altele, insinuând că ura este viscerală, nu vom avea un răspuns convenabil. De regulă, mai mulţi indivizi la un loc formează o identitate psihologică diferită, altfel spus o indentitate arbitrară, cu o gândire diferită de cea a indivizilor luaţi în parte, aceştia pierzându-şi identitatea. Recomandată ar fi oroarea de a aduna resentimente, de a înmagazina obsesii, menite a întreţine ura, ruşinea de gândurile întunecate, scandaloase, care ne trec prin cap. Se spune că omul inteligent refuză să înmagazineze dorinţe, ambiţii, planuri grandioase, obsesii sexuale. Dar câte nu se spun… Cornel Nistorescu are dreptate când insită pe palierul politic, care iradiază oricum aidoma unui focar de energie negativă, în privinţa genezei urii, deşi ea se regăseşte în cele mai concrete forme şi în perioada antebelică, dar şi postbelică, la comunişti, care în lupta pentru putere n-au avut menajamente. Criza de acum pare însă un război surd de eliminare şi neutralizare. Discuţia e oricum complicată. Numai un sentiment de solidaritate ne poate salva, decretează disperat Cornel Nistorescu. Are, din păcate, dreptate deplină. Unirea românilor poate fi principalul proiect de ţară al acestui deceniu. Numai cu un spirit unificator, iradiind în societaea românească, mai avem co şansă pentru deceniile următoare. Unul dintre noi sau unii dintre noi, pot face asta. Făpturile gurmande de putere sunt departe de un asemenea ideal. Un conducător înzestrat cu har, care să trăiască într-o servitute esenţială, şi căreia viaţa să i se pară fără rost dacă nu o pune în serviciul unei obligaţii superioare. Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin oblogaţii, nu prin drepturi. Suntem, într-un fel, ca în atâtea alte împrejurări ale istoriei noastre, la o răscruce de drumuri. În cartea sa „Revolta maselor” (Ed. Humanitas, 2007), Ortega y Gasset lansa conceptul că „făptura de elită şi nu masa este cea care trăieşte într-o servitute esenţială”.