Stânga vs dreapta în regim interşanjabil

Anunţatul şi declamatul „deces al ideologiilor” de mai bine de trei decenii n-a marcat, aşa cum s-a ipotizat şi teoretizat, o schimbare radicală înăuntrul dezbaterilor de natură politică, îndeosebi la palierul competiţiilor de programe şi opţiuni strategice. Am remarcat, nu fără oarecare surpriză, că tocmai în zona „stângii” – mai ales autohtone – actul acelui „deces” e privit cu o marcată suspiciune. O explicaţie ar consta în nevoia unei opoziţii active la excesele evidente ale neoliberismului în ipostaza de discurs propagandistic în apărarea capitalismului intrat în faza cea mai critică a propriei sale istorii.

Poziţionările pro şi contra de natură „ideologică” (ghilimele semnifică, în ce mă priveşte, difidenţa totală în actualitatea binomului stânga-dreapta!) nu scapă, ca multe alte orientări de gândire într-o lume „scoasă din ţâţâni”, unei ambiguităţi din care se hrăneşte confuzia generalizată ce domină societatea umană în ansamblul ei.

În timp ce apologeţii stângii îi acuză pe cei ai dreptei de un interes strategic în acreditarea inactualităţii „ideologiilor”, adversarii lor nu ezită să ateste, cu o ostentativă volubilitate, valabilitatea şi funcţionalitatea dicotomiei: ei, mai mult decât ceilalţi, nu doar că-şi recunosc apartenenţa, ca un fel de vocaţie divinatorie, dar folosesc termenul pe post de slogan, conferindu-i un atribut de responsabilitate în termenii unei „etici civice”.

În ce mă priveşte, mă încăpăţânez să cred că disputa dreapta-stânga este nu doar depăşită, surclasată de o istorie bulversată şi cumva pulverizată căreia nişte analişti occidentali o subsumau categoriei de „hedonism reaganian”, ci lipsită de fundament, aşa cum se poate constata la o simplă evaluare a programelor politice în circuit astăzi, la noi, ca şi altundeva.

În Italia, unde „stânga” a acces la guvernare concomitent cu cea de la noi, actualul premier şi echipa sa de tineri „demolatori” (rottamatori, cu termenul folosit în campania ce l-a adus pe Matteo Renzi la conducerea partidului său) sunt puternic acuzaţi din interior de… derivă de dreaptă. Nu întâmplător, contestaţia a început de la „bătrânii lupi”, daţi la o parte, din propriul partid, s-a extins, apoi, în rândul marilor confederaţii sindicale, până recent cea mai mare forţă mobilizatoare a „stângii” în ansamblul ei.

Principala acuză ce i se aduce guvernului condus de ex-primarul Florenţei este că ar fi de… „dreapta”, ba chiar mai „berlusconian” decât cele conduse de Il Cavaliere însuşi. Mărul discordiei îl constituie noul program de guvernare numit „Pactul de stabilitate” ce a înregistrat cea mai lungă şi spinoasă dezbatere în Parlamentul de la Roma şi, mai ales, controversatul articol 18 din Legea muncii, ce apăra, necondiţionat, locul de muncă al angajatului, îngrădind, juridic, dreptul la concedieri al patronilor.

Cred că, dincolo de nuanţe, există mult adevăr în aceste acuzaţii… Un cunoscut jurnalist, patron şi director al cotidianului „Il Foglio”, Giuliano Ferrara, ex-comunist leninist, apoi aliniat la „dreapta” cu Berlusconi, ajungând chiar şi ministru al acestuia, nota, recent, că, în contextul în care „dreapta” italiană s-a disipat, Renzi şi tânăra sa echipă guvernamentală ar fi ocupat locul eliberat.

Personal, consider că adevărul e pe undeva pe la mijloc şi că, tocmai fiindcă „ideologiile” şi-au pierdut legitimitatea în „noua” lume, una schimbată radical, în orice asumare de natură mai ales economică e mai curând vorba de management decât de opţiuni strict politice. O judecată valabilă şi pentru guvernarea de la Bucureşti, a cărei categorisire de stânga ori de dreapta rămâne o simplă dispută „lexicală”.

În această perspectivă, acuzele frecvente de… „leninism”, „maoism” (sic!), pe laxul şi resentimentarul front al anticomunismului pus la butonieră de „dreptaci” agresivi, cu care e împroşcat Victor Ponta, echipa şi partidului său, sunt mai mult decât false îngăimări propagandistice: sunt falsuri de un impardonabil ridicol.