Pe blogul său personal, fostul premier Adrian Năstase atrage atenţia asupra absenţei unei teme majore, care ar fi trebuit să nu fie parazitată, pe agenda publică, în campania electorală: politica externă. Ca fost şef al diplomaţiei de la Bucureşti şi fost prim-ministru, Adrian Năstase, el însuşi candidat la alegerile prezidenţiale de acum 10 ani, ştie ce vorbeşte. Şi enunţarea, fie şi en passant, „a principalelor paliere de acţiune, pornind de la obiectivele şi formulele deja operaţionalizate în parteneriate strategice, pentru a identifica oportunităţile politice şi economice pe întreg azimutul relaţiilor externe”, putea fi făcută. Dar nu e timpul trecut şi, cu siguranţă între cele două tururi de scrutin, „finaliştii” vor face referiri concrete şi în această privinţă. Abordarea lui Adrian Năstase ridică însă, e drept, destul de voalat, următoarea întrebare: este mai utilă pentru România o situaţie de tensiune între SUA şi Rusia (inclusiv în zona noastră), crescând astfel valoarea strategică a României în relaţia cu americanii, sau ne-ar fi mai benefică revenirea la înţelegeri sectoriale ruso-americane, context în care anumite interese ale noastre ar putea fi mai bine fructificate? Sau nu? Oricum, Adrian Năstase opinează, cu convingere, că România nu are o strategie consecventă „referitoare la politica externă şi acţiunile în planul relaţiilor internaţionale”. Anumite accente în textul succint al lui Adrian Năstase rămân nedezvoltate, iar o omisiune esenţială nu-l ajută să fie persuasiv în demersul său. Şi ne referim la această omisiune: politica externă a unei ţări membră UE ş i NATO trebuie să aibă continuitate. În primul rând. Ăsta e un truism, fireşte. În al doilea rând, şi la Comisia Europeană şi la Consiliul European se sc himbă, de la 1 noiembrie a.c., întreaga conducere: preşedinţi noi, altă echipă de comisari europeni şi bineînţeles un alt Înalt Comisar pentru Politică Externă, în persoana italiencei Federica Mogherini, şi aşa mai departe. Ceva urmează să se întâmple, cum s-a şi anunţat, deşi Jean Claude Juncker, noul preşedinte al CE, a enunţat că prioritatea sa numărul unu este crearea de locuri de muncă. Revenirea la o situaţie de înţelegeri sectoriale ruso-americane ar fi benefică nu doar României, cât şi celorlalte ţări membre UE, serios afectate economic de embargoul reciproc cu Rusia. Şi ţara care ar putea forţa cât de curând acest deziderat este chiar Germania, în recesiune tehnică, schimburile sale cu spaţiul rusesc fiind sensibil diminuate. Dosarul gazier al Ucrainei irită deja Berlinul. Că relaţiile cu vecinii ar trebui consolidate, atât bilateral, cât şi în cadru regional, cu referire la Balcani, Marea Neagră, Parteneriatul Estic, proiecte în care Bucureştiul s-ar putea arăta mai ofensiv, constituie o realitate de netăgăduit. Toate acestea pentru o cât mai eficientă valorificare a intereselor noastre economice. Din păcate, rămân de surmontat multe sensibilităţi, dacă ar fi să ne referim, de pildă, la relaţiile cu Turcia. Să nu facem „ce spune popa” e însă mai mult decât riscant. Şi-a încercat recent talentul, bine susţinut în plan intern, un lider din vecinătatea de vest a ţării, şi am văzut ce s-a întâmplat. În alte multe privinţe, cum ar fi, de pildă, faptul că legăturile cu UE nu funcţionează în condiţii de parteneriat egal, Adrian Năstase – bună cunoştinţă a lui Jean Claude J uncker – are dreptate. Ceea ce putem spera în cazul victoriei lui Victor Ponta la alegerile prezidenţiale este că anumite „viraje” în politica externă ar putea fi resimţite benefic. Deşi tabla de şah în faţa noii echipe a CE n-arată deloc încurajator. Şi orice demers pe cont propriu trebuie bine calibrat. Sau cum se spune, măsurat de zece ori şi tăiat o dată. Şi după cum stau lucrurile, rolul Bucureştiului nu va putea fi altul decât a face „ce îngăduie popa”. De peste ocean.
