Într-o vreme în care cititul cărţilor e pe punctul de a deveni un moft, substituit de divertismentul generalizat sub spectrul unei gratuităţi vinovate, şi în care „cultura” îndură, resemnată, exhibiţiile televizive de nişă şi ale presei dejectate, adesea, peste limita licenţiosului, sunt tot mai puţine exemplele în care veritabile personalităţi se mai pot livra drept modele de urmat pentru generaţiile mai tinere.
Derobată de atributul ei structural semanticizat de acel post– prefixând, paradoxal, nu un pre-, ci un după, postmodernitatea ne-a readus, îmi pare, în miezul dilematic al confruntării spengleriene dintre cultură şi civilizaţie: prima abandonată riscului unei indiferenţe nocive, cea de-a doua enfatizată şi idolatrizată cu un pernicios gust al aleatoriului. Fiindcă, în singura perspectivă demnă de acreditat, civilizaţia deţine suficiente şi perene atuuri profitabile condiţiei umane în esenţa acesteia.
Cum nu sunt un adept al elitismului, cel puţin nu în ofertele simpliste, denaturate şi chiar caricaturale ce ne iscodesc gălăgios mai de peste tot, prefer, la schimb, credinţa mai veche în rolul modelizator al personalităţilor. „Rolul personalităţii în istorie” a fost – şi a rămas – o teză de forţă a marxismului originar, prost interpretată şi catastrofal compromisă prin ecuaţia… luptei de clasă care a marginalizat intelectualul, ba încă l-a pedepsit în identitatea sa fizică şi spirituală. Scoasă din această nenorocită „dialectică” şi sustrasă deopotrivă unui alt risc, poate şi mai nociv, cel al cultului personalităţii, problema locului şi rolul personalităţilor în istorie este mai vie şi mai actuală în acest tulburat început de veac şi de mileniu.
Sunt reflecţii ivite, la ceas de seară duminicală, la contactul cu o ştire proaspătă sosită din Italia. Adică din ţara atâtor personalităţi covârşitoare ce-au acompaniat, la vârf, cele mai răsunătoare momente ale cunoaşterii umane de la anticii clasici şi până la gloriile de astăzi, din muzică, din cinema şi din alte sfere ale culturii, de la Pasolini şi Fellini până la Pavarotti şi Bocelli. Şi informaţia, frapantă totuşi în normalitatea ei, îl are drept protagonist tocmai pe Andrea Bocelli, muzicianul inclasificabil, sustras el însuşi prin propria-i opţiune voluntară, oricărui fetiş al morbidei mode elitiste.
Licenţiat în ştiinţe juridice, cărora nu s-a consacrat, şi-a făurit, în circumstanţe particulare, un destin de interpret muzical al cărui edificiu impresionează şi impune. Dotat vocaţional, hărăzit, s-a spus, cu o voce de o neasemuită splendoare, Andrea Bocelli şi-a construit cariera muzicală pe cont propriu: exersând singur sau perfecţionându-se în cercuri restrânse ale unor colegi şi prieteni cu atestate pe măsură.
Iată însă că, la 55 de ani, şi-a susţinut, zilele trecute licenţa în canto la Conservatorul „Giacomo Puccini” din La Spezia. Tema licenţei, previzibilă în parte, a fost „Valoare şi semnificaţie a muzicii canto la începutul mileniului trei”. În cele 70 de pagini ale lucrării, proaspătul licenţiat a circumscris, şi cu contribuţia ilustrului său coleg Placido Domingo, într-o actualitate tulburată, oportunitatea muzicii lirice; una indiscutabile, se înţelege, dacă ar fi să chemăm în cauză imensa audienţă de care se bucură un gen pe care unii profeţi s-au aventurat să-l istoricizeze odată cu decesul ultimului mare creator al său, nimeni altul decât Puccini însuşi.
Ceea ce însă m-a sedus, în această întâmplare cu iz de poveste din trecute veacuri, este mărturisirea pe care a făcut-o Bocelli însuşi, afirmând că gestul său se cuvine înţeles ca o invitaţie a tinerilor spre tainele învăţăturii, ale studiului, ale culturii în toată întinderea ei.
Şi nu mai puţin frapant este faptul că determinarea în această decizie, niciodată prea târzie, a avut şi un resort familial: fiul său cel mare este student, la clasa de pian, al aceluiaşi prestigios conservator.
Ce-ar mai fi de adăugat? Poate doar detaliul, atât de semnificativ în sine, că absolventul ce se bucură de o notorietate rarisimă și ale cărui discuri s-au vândut în peste 80 de milioane de exemplare, a refuzat propunerea comisiei de a i se acorda licenţa honoris causa, replicând, cu naturaleţea unui veritabil model: „Am decis să-mi iau licenţa pentru a da un exemplu tinerilor”.
