Cel mai controversat (acoperind o întinsă gamă a sentimentelor omeneşti, de la adoraţie la detestare) politician italian din ultima jumătate de veac, concurând, prin longevitate la pupitrul unui guvern cu Benito Mussolini, Silvio Berlusconi îşi serbează azi, în somptuoasa sa reşedinţă de la Arcoli, cei 80 de ani. S-au făcut anticipări numeroase, îndeosebi din partea fanilor ce n-au abandonat „clanul” depopulat totuşi în ultimii trei ani, în privinţa fastului cu care cel ce se autodefinea într-un interviu de ieri „un Patriarh fericit” (făcând aluzie cu predilecţie la propria-i familie). Unii pariau pe un eveniment cu profil „naţional”, ornat în faldurile unei publicităţi pe care a ştiut s-o slujească de-a lungul vieţii cu un simţ aproape sălbatic, alţii şi-ar fi dorit un fel de reuniune de grup (adică tot de… clan!), mizând încă pe reactivarea „magului” în lumea politicii peninsulare căreia i-a fost, pe rând, şi demiurg şi călău.
Până la urmă, oricât de surprinzător pentru cei ce l-au cunoscut, admirat ori contestat, Il Cavaliere, cum era alintat, s-a văzut brusc vizitat de o adiere de înţelepciune, optând pentru o festivitate restrânsă la familie şi, se presupune, cu participarea, strict formală şi scurtă, a doar câtorva dintre „piraţii” cu care a navigat, în afaceri şi în politică, pe nava căreia, se poate spune, nu i-a lipsit aproape niciodată o neverosimilă cotă de noroc.
Dificultatea de a contura, oricât de liniar, parcursul biografic al lui Berlusconi nu ţine doar de tumultoasa-i viaţă – familială, cu trei matrimonii, 5 copii şi 10 nepoţi, managerială şi, nu în ultimul rând, public-politică. Cu atât mai mult cu cât, pornit, de foarte tânăr, în afaceri imobiliare nici ele lipsite de aspecte controversate în materie de legalitate, va izbândi, la o vârstă încă tânără, să strângă o avere uriaşă şi să-şi construiască un imperiu, imobiliar mai întâi, apoi mediatic.
Ca mulţi alţi politicieni din ultimele cinci-şase decenii, Berlusconi s-a dovedit departe de clasicele canoane ale acestei „profesii”, la fel de veche, cum se spune, ca şi cea pe care o exprimăm ceva mai …eufemistic. Căci n-am putea regăsi în profilul său umbre din ceea ce vor fi însemnat, la vremea lor, un De Gaulle, un Kennedy, un Mitterand, un Adenauer, un Schmidt ori un Reagan? Mai curând resturi ale unor figuri ceva mai sinistre, cu intemperanţa sa pentru Puterea Absolută şi, de aici, pentru diktat (nu întâmplător amic declarat al lui Gaddhafi ori al lui Putin), uzul hulpav al unei retorici inflamante şi care, totuşi, i-a umplut pieţele electorale, sub semnul unui narcisism nu o dată aproape maladiv.
Fiindcă, în ciuda atâtor controverse, procese, contestaţii şi, mai ales, a atâtor gafe ce i-au marcat cariera politică, Berlusconi a marcat, mai profund decât se crede, destinul politic şi istoric al Italiei în ultimele decenii.
A descins în piaţa politică de pe ecranele propriilor televiziuni cu vigoarea unui aventurier dar care chiar îmbrăca, pe moment, veşmintele unui Cavaler ieşit dintr-un basm spre a face aşteptata ordine. I-a folosit, fireşte, momentul istoric (răsunătorul succes al campaniei judiciare milaneze „Mani Pulite”) cu precarităţi vădite, din care s-a sustras cu o abilitate de păpuşar genial, dacă ţinem seama de faptul că victima supremă avea să fie vechiul său amic Bettino Craxi. A ştiut însă mai ales să exploateze cu maximum de câştig precaritatea unei stângi aflate într-un colaps din care pare să nu fi ieşit nici până astăzi.
Nu ştim ce va face Berlusconi de mâine încolo. Optimismul temperamental nu l-a abandonat. Ieri declara că va ridica încă o „scăriţă” spre a reurca în „şaua” politicii, teama însă de a se regăsi într-o căruţă stricată pare a-l tempera. Inteligent – nimeni nu i-a negat această facultate pe care probabil doar şiretenia şi intuiţia câştigului i-au surclasat-o -, personal cred că mai curând se va retrage, de data aceasta. Spre asta şi înclina în interviul amintit în care mărturisea că la vârsta sa se simte un Patriarh fericit şi că i se pare potrivit să-şi vegheze mai îndeaproape propriul clan al familiei decât cel al unei politici pentru care a cheltuit enorm.
Place ori nu, Berlusconi aparţine deja unei istorii căreia i-a adăugat şi propria sa legendă. Iar faptul că nu toate legendele sunt plăcute, e cert că fiecare îşi conservă un nimb al său de miracol.
