Criza economică pe care o traversăm este sistemică, a afirmat marţi, pe un ton extrem de grav, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, la micul dejun tradiţional al majorităţii din Adunarea Naţională, la numai două zile de la înfrângerea categorică a dreptei în alegerile pentru Senat. Criza de încredere, a mai spus Sarkozy, a devenit sistemică şi răspunsul trebuie să fie, de asemenea, sistemic. Cu alte cuvinte, alegerile prezidenţiale de anul viitor, din Franţa, se vor desfăşura pe criză. Că vor fi luate „măsuri foarte rapid”, la nivel european şi la nivelul G20, toate acestea exprimă o îngrijorare vizibilă, devenind deja problematică întreţinerea convingerii publicului că dreapta asigură cea mai bună guvernare. În absenţa argumentelor faptice, dar excesul de scandaluri politico-financiare, dreapta are probleme evidente de credibilitate, dovadă alegerile legislative din Danemarca şi alegerile din câteva landuri germane, avertisment extrem de serios atât pentru cancelarul Angela Merkel, cât şi pentru partidul său, CDU, şi aliaţii acestuia. Aceeaşi situaţie şi în Italia, unde Silvio Berlusconi, prin scandalurile sale sexuale şi slaba prestaţie a guvernului său, nu mai suscită vreun interes, cum s-a şi văzut recent, la alegerile municipale. Criza economică pe care o traversăm pune în discuţie disponibilităţile dreptei de a mai asigura bunăstarea colectivă. Ori, în această capacitate s-a văzut, până acum, sursa acceptibilităţii sale sociale. Răspunzând, la un moment dat, aşteptărilor oamenilor, atât în privinţa nivelului de trai, cât şi al demnităţii personale, dreapta şi-a epuizat, deja, nu doar resursele, cât şi credibilitatea. În SUA, spre exemplu, băncile private au primit un ajutor federal fabulos din bani publici, pentru ceea ce săvârşiseră pe mandatul republicanilor, dar ele nu au renunţat la executarea micilor debitori, care contribuiseră prin impozite la bugetul federal. Altfel spus, micii contribuabili i-au plătit pe cei care i-au lăsat fără case. Stânga socialistă se află în situaţia de a recupera terenul pierdut în imaginarul colectiv, atacând frontal reprezentările consacrate ale dreptei populare. Altfel, rămâne pe poziţia ingrată de a se confrunta cu dreapta în termenii sau cu armele acesteia, ceea ce implică dificultăţi de tactică politică şi logică doctrinară totodată. Pentru a inversa raportul hegemonic, stânga are de făcut un singur lucru: înlăturarea vălului iluziei ideologice, întreţinute de stereotipurile retoricii dreptei. Al cărui scop n-a fost altul decât limitarea activismului popular şi a controlului social asupra puterii politice şi economice, pentru a îndepărta ameninţarea egalitară conţinută în mobilizarea maselor. Social-democraţii recunosc, nu doar la nivel declarativ, importanţa altor orientări politice, precum şi contribuţia acestora la dezvoltarea societăţii. Nu mai au, aşadar, de ce să se plaseze în umbra dreptei, împrumutând referinţe teoretice şi metode practice. Există, momentan, un potenţial social favorabil stângii, nu doar în România, cât şi în Europa. Prin afirmarea identităţii lor, social-democraţii nu au nimic de pierdut, decât, poate, inhibarea, dar au de câştigat un electorat.
