Degeaba…

Românii au devenit fani Pierre de Coubertin la nivel de sport organizat. Îndemnul secular al fondatorului olmpisimului modern, „E mai important să participi decât să câştigi” a devenit motto-ul sportivilor care prestează sub semnul tricolorului. Nu mai contează rezultatul, glorificăm calificarea. Aportul nostru este nul, prestaţia noastră nu dezvoltă spectacolul, vrem să luăm caimacul şi să nu oferim nimic pentru dezvoltarea sportului. Folosim  antijocul pentru a nu fi surclasaţi, dar dacă ne e teamă de umilinţă de ce mai ţinem morţiş să fim acolo? Prezenţa în orice competiţie ar trebui să te oblige şi la onorarea ei printr-o participare decentă. La fotbal ne-am dus la Europene şi am chinuit mingea pentru 2 puncte cu Franţa şi Italia, pentru ca Olanda să ne bată fără să vrea. Avem an de an echipă în Liga Campionilor, dar ne dăm silinţa doar pentru a ajunge la împărţeala milioanelor de euro. Nu mai suntem interesaţi de următorul pas. Bucşaru a luat cu Unirea potul Champions League şi apoi a desfiinţat clubul, mulţumit că şi-a acoperit prin fotbal pierderile imobiliare. Oţelul s-a preocupat să investească în arbitri pentru a lua titlu, în loc să facă transferuri pentru a nu suferi un meci întreg pentru un şut la poartă. Bine că de la anul nu mai avem asigurat locul de Ligă pentru campioană! Poate scăpăm astfel de tortura TVR, care, ne privează de derby-urile fiecărei runde pentru a ne arăta cum se feresc de fotbal echipele româneşti, baricadându-se pentru a reuşi o înfrângere la limită. Dorinel a invocat lipsa curajului, dar ştie foarte bine că echipa sa a atins maximum, şi-a depăşit condiţia de ceva timp şi nu mai poate evolua. Oţelul nu are resurse pentru mai mult, a fost stoarsă, epuizată, iar fără ramforsarea unui mercato serios îşi relevă adevăratul potenţial, unul submediocru. Aceeaşi comportare am avut-o şi la rugby. Mondialul l-am terminat în genunchi şi la propriu şi la figurat. Premisele păreau OK. Nu ratasem nicio ediţie şi am fost aproape să rupem „ciulinii” scoţieni, dar până la urmă a rezultat un fiasco, după ce ne-au umilit şi gruzinii. Tristă a fost şi abordarea „stejarilor”, care s-au mulţumit pe toată perioada turneului să ingereze mizilicul de 3 puncte al unei lovituri de pedeapsă decât să dezvolte spectacolul pe treisferturi pentru un eseu. De ani de zile participăm la competiţii doar pentru „a ieşi la număr”, pentru a bifa prezenţa. Preferăm să intrăm în carapace decât să participăm la spectacol cu anumite riscuri. Respirăm doar prin gimnastică, handbal şi canotaj. La Olimpiadele de Iarnă suntem sparring-partneri, cel mai important rol este când defilăm cu tricolorul la festivităţile de deschidere. Nu ne remarcă nimeni, trecem neobservaţi. Jucăm degeaba. E destinul unei ţări care a ajuns să facă sport la tastatură, care aleargă cu „mausul” şi marchează cu „enter”.