Clasele în ruină, anul şcolar poate să înceapă!

Din nepăsarea celor care se află în fruntea şcolilor, dar şi a autorităţilor locale, şcolile îi aşteaptă pe elevi cu clasele năclăite în mizerie şi sărăcie, mai nepregătite ca niciodată. La Vârtop se peticeşte abia acum o sală de curs, care doar printr-o minune ar putea să fie gata în două săptămâni. La Verbiţa toată responsabilitatea igienizării a căzut pe umerii unui singur om, care munceşte la două mâini – vopsitul uşilor şi curăţatul parchetului. La Orodel lucrurile stau şi mai rău: aici nici măcar nu s-a încercat o curăţenie sumară, pentru că şcoala nu a avut un director. Peste tot, grupurile sanitare au fost lăsate de izbelişte, zăcând neîngrijite în buruieni şi fecale. Pentru întreg dezastrul, o responsabilitate o au şi primii gospodari ai comunelor, care, după ce s-au văzut cu mandatul la picioare pentru patru ani, au lăsat-o mai moale cu dărnicia către şcoli. 

Deşi mai sunt mai puţin de două săptămâni până la începutul şcolii, la Vârtop abia a început amenajarea sălilor de clasă. Într-un corp vechi de clădire, mâncată de igrasie şi vreme, trei muncitori se luptau cu pereţii din care trebuie să scoată gata, fix la 10 septembrie, o sală de cursuri nou-nouţă. Nu se ştie din ce motive, conducerea şcolii a uitat pur şi simplu de acest lucru cât a fost vacanţa de lungă şi a chemat echipa de muncitori acum. „Am primit ordin de începere a lucrărilor pe 13 august şi trebuie să terminăm totul în mai puţin de o lună. Noi încercăm, dar nu cred că se poate”, spune, cu sinceritate, unul dintre muncitori.

În vechea şcoală nu s-a mai bătut un cui de nu se ştie când. Pereţii au fost goliţi până la cărămidă, parchetul a fost scos şi aruncat la gunoi, tocurile de la ferestre – la fel. Mobilierul, dacă mai poate fi numit aşa, era un morman de scânduri şi fier ruginit şi zăcea aruncat într-o altă încăpere pe care, de ruşine, femeia de serviciu a închis-o repede cu cheia. „Aici nu ţine de şcoală, nu vă uitaţi. O să fie sediu de poliţie, din câte am înţeles. Doamna directoare ştie”, ne explică apoi. Numai că doamna director nu era în şcoală şi nu ştia nimeni unde se află.

Grădiniţa, transformată în dormitor

Alături de şcoală, la nici doi metri se află grădiniţa, care, pe 10 septembrie, ar trebui să-i întâmpine, strălucind de curăţenie, pe micuţi. La Vârtop însă nici vorbă de aşa ceva. Ba, din contră, lucrurile arată mai rău decât la începutul verii. În ultima lună, holul principal s-a transformat în dormitor, bucătărie şi spaţiu de depozitare pentru muncitorii care lucrează la clădirea de alături. Printre fluturaşii şi albinuţele din hârtie colorată la care prichindeii au trudit tot anul trecut şi-a făcut loc până şi o betonieră care e adăpostită aici pentru a nu fi subtilizată de hoţi. Laolaltă cu materialele de construcţii, farfuriile, mâncarea şi hainele bieţilor muncitori care, din pricina zorului, nici nu mai au chef de masă.

„E grădiniţa, dar acum stau oamenii aceştia. Nu este nimic, o să fac eu curăţenie”, spune, împăciuitoare, femeia de serviciu, invitându-ne să facem un efort şi să ne ştergem de pe retină tot dezastrul pe care îl vedem în jur. „Doamna director a făcut minuni aici, uitaţi ce şcoală frumoasă avem. A muncit mult la ea. Vreau să vă spun că a şters geamurile cot la cot cu mine, a şters şi pe jos”.

Lehămiţi, muncitorii şi-au luat tălpăşiţa

În corpul principal de clădire, lucrurile sau însă la fel de rău. Dacă mătura şi mopul mai pot ascunde mizeria şi praful de peste tot, pereţii nu mai pot aştepta. Conducerea şcolii şi-a programat în această vară o igienizare minimă: să dea cu un strat subţire de var pentru a împrospăta măcar aerul din interior. Sacii cu material au sosit abia ieri şi este greu de crezut că mai pot fi albite în timp util toate clasele de la cele două etaje ale şcolii.

„Noi i-am chemat pe muncitori, dar nu au venit. Nu avem ce să le facem, ne tot mint şi alţii nu avem”, ridică neputincioasă din umeri femeia de serviciu pe spinarea căreia a căzut întreaga responsabilitate. Pe lângă cei care se vor urca pe schele, ar mai trebui să fie solicitată şi o echipă de instalatori. În primul rând, aceştia ar trebui să repare încuietorile de la uşi. O altă sarcină ar fi să verifice reţeaua de alimentare apă. Deşi apă potabilă există în şcoală, nu poate fi folosită întrucât nu există robineţi la surse. „Nici nu o să-i mai punem, pentru că aici, la ţară, copiii sunt răi şi le distrug”, vine explicaţia care anulează şi acest scenariu.

Toaletă insalubră în vârful dealului

Probabil pe acelaşi raţionament, ca să nu fie învăţaţi cu binele, copiii au fost lăsaţi şi cu grupurile sanitare în fundul curţii. Nu vrem să ne imaginăm cum este iarna, mai ales pentru cei de la grădiniţă, care trebuie să urce o pantă destul de abruptă ca să ajungă repede la toaletă. Acum, cu puţin timp înainte de prima zi de şcoală, aceste grupuri sanitare duhnesc de la o poştă. Vechile WC-uri turceşti au fost primenite cu o pereche de termopane, dar sunt, în schimb, pline de mizerii. Peste tot roiesc muştele, că doar e vară. Trebuie să treci peste toate acestea ca să le foloseşti. Apoi, nici vorbă de hârtie igienică, apă şi săpun, aşa cum cer câteva reguli de bun simţ. Cât priveşte pe prima, elevii trebuie să şi-o aducă de acasă, iar pentru spălat pe mânuţe trebuie să meargă în şcoală şi să caute o sursă de apă funcţională. Revenind la toalete, tot femeia de serviciu este cea care le face igiena, una minimă, aruncând pe jos cu câte o găleată cu apă. Ieri nu se întâmplase acest lucru şi, probabil, nici în ultima săptămână. Iar la stropul de var care ar putea să fie dat pe ziduri pentru a mai curăţi locul de microbi nimeni nu se mai gândeşte.

Orodel: Gata cu igienizarea, s-a renunţat la ea!

La Orodel, şcoala ar trebui să înceapă peste câteva luni ca să se termine cu pregătirea claselor. O brumă de curăţenie a fost începută, cândva, în vara asta, însă lucrurile au încremenit de atunci. Pe o scară de acces la etaj se află o schelă abandonată care îşi aşteaptă muncitorii. Nu se ştie dacă vor mai veni. „Nu pot să vă dau nici o informaţie pentru că, deocamdată, nu sunt numită pe post. Acum trebuie să preiau ştafeta de director şi o să văd ce mai pot face”, spune Monica Petrie, noul director al şcolii din Orodel. Ce-i drept, are mult de muncă şi, cum spuneam, nu ştim când se va termina. O sală, luată la întâmplare, arată ca şi cum ar fi spulberată de un taifun. În primul rând, linoleumul a fost jupuit şi e făcut ferfeniţă, lăsând la iveală bucăţi din parchet care a fost astfel ascuns din cauza uzurii. Pe pervazul ferestrelor, pe care stau spânzurate galeriile pe care ar trebui aşezate perdelele, sunt mucuri de ţigări pe care le-au uitat muncitorii care au trecut peste vară. Ca o amintire din ultima zi de şcoală, câte o pungă de pufuleţi spartă şi cu tot conţinutul împrăştiat pe jos, sticle de apă goale. Nu mai vorbim de băncuţele în care trebuie să stea cuminţi bobocii din clasa I: pupitrele sunt murdare, iar scaunele sunt şubrede. Pe pereţi, atârnă foste materiale didactice, rupte acum.

Câinele a venit primul în inspecţie

Simţindu-se ca acasă, o potaie făcea rondul de inspecţie pe culoarul principal al şcolii. Cum nu era nici un muncitor care să perturbe liniştea, câinele se plimba în voie pe holul care dă spre cancelarie, căutând din priviri ceva de mâncare. A întâlnit în cale un sac cu cartofi, semn că cineva era în trecere prin şcoală în drumul de la cumpărături. „Nu e câinele nostru, nu ştim cum a intrat aici”, a spus femeia de serviciu, încercând să-l alunge din clădire. Cunoscând bine teritoriul sau doar ghidându-se la întâmplare, potaia a zbughit-o pe un alt culoar. O altă ciudăţenie care face parte din farmecul locului este şi un panou de protecţie, care stă chiar sub geamurile profesorilor. Folosindu-se de lemnul său, conducerea şcolii a devenit, involuntar, adepta multilingvismului cultural. Unul lângă altul, pot fi citite două fragmente de texte în limba franceză şi rusă. Primul accentuează spiritul francofon, iar cel de-al doilea este un elogiu adus fostului preşedinte, Nicolae Ceauşescu.

WC-uri tapetate cu mizerie

Aerul neîngrijit din sălile de clasă e însă nimic pe lângă ce urmează în curte. Ca să ajungi la toalete trebuie să străbaţi o mare de buruieni, în fapt terenul de sport. Nimeni nu s-a obosit să cosească iarba nici acum, în ceasul al doisprezecelea. Starea în care se află grupurile sanitare întrece orice imaginaţie. Pe lângă faptul că sunt pline ochi cu fecale, pereţii sunt mânjiţi şi nu mai există uşi. Deşi sunt nişte biete private de ţară, conducerea şcolii a investit puternic în termopane, pe care le-a montat şi la ferestre, cât şi la intrări. Acum, toate aceste investiţii s-au dus de râpă. Cineva a avut grijă să distrugă uşile, astfel că din ele au mai rămas doar ramele. Cei care au trecut pe aici au marcat locul cu amintiri: unul şi-a lăsat un papuc, altul un adidas. Însă cel mai supărat client a găsit de cuviinţă să înfigă un lemn chiar în gura WC-ului. Ţeapa pe care a pus-o are şanse să-i întâmpine pe micuţi dacă, din atâtea treburi, singura femeie de serviciu nu uită să treacă, în aceste zile, şi prin aceste aşa-zise toalete, pitite în iarba înaltă de câţiva metri, din fundul curţii.

„Facem şi noi ce putem”

La Verbiţa, unul din corpurile şcolii acum este vopsit pe interior. Pe la ora prânzului, doar o singură persoană mai muncea, respirând mirosul greu de diluant. Fiind veche şi prăfuită, tocăria înghite multă vopsea şi treaba merge încet. ”Îl ajut pe tatăl meu. El este îngrijitorul tuturor clădirilor care aparţin de şcoală, dar i s-a făcut rău şi a plecat acasă. Mama curăţă şi ea, ce poate, prin şcoala mare”, spune tânărul, cu faţa roşie şi transpirată. Cât timp mai lua o gură de aer, lustruia la parchetul îmbâcsit de praf. Urma să fie spălate geamurile, să fie şterse pupitrele, aranjată catedra, ridicate planşele de pe jos şi aşezate iar pe pereţi… „Facem şi noi ce putem. Nu poţi să faci faţă la toate. Şi mai avem şi grădiniţa, unde trebuie să intrăm”, mai spune acesta, arătând o a treia clădire care, de asemenea, trebuie predată curată şi dichisită pentru data de 10 septembrie când prichindeii din comună vin şi ei la clase. În şcoala principală, până şi muştele au murit din cauza lipsei de aer.

Toalete cu aspect de grajd

La Verbiţa descoperim, totuşi, ceva ce nu am găsit în altă parte. Şcoala cea mare are grupuri sanitare în interior. Când se deschide uşa pentru a putea fi admirate gresia şi faianţa, un miros greu te izbeşte în faţă. „Acum mai trebuie să facem curăţenie. Au stat mult timp închise şi, de aceea, miroase aşa urât”, vine şi explicaţia. Problema e că, de ceva timp, hidroforul s-a defectat, ceea ce face ca „luxul” din toalete să fie practic inutil. Dacă în zilele care urmează acesta nu va putea fi reparat, confortul cu care şcoala se mândreşte poate fi dat tot pe privatele din curte. Pot fi confundate uşor cu un grajd şi după mirosul puternic care vine de la vecini, dar şi după înfăţişare. Tencuiala e scorojită, acoperişul din tablă nu a mai fost îngrijit şi a ruginit, iar uşile nu există. În interior, aceeaşi duhoare. Unde mai pui că, la doi paşi, s-a adunat un morman de gunoaie, pe care nimeni nu se oboseşte să le ridice.

LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU