Aspazia Cojocaru şi „mândria” de a ocoli adevărul

Judecătoarea Aspazia Cojocaru, de la Curtea Constituţională, susţine într-o declaraţie de presă, remisă agenţiei Mediafax, că nu a făcut şi nu face politică şi „am o viaţă şi o activitate profesională de care sunt mândră”. Mai mult, consideră că referirile făcute la adresa sa de unii angajaţi şi invitaţi ai posturilor TV ar friza absurdul. În special cei de la Antena 3. Câteva comentarii scurte şi o nedumerire vin aproape de la sine. Din o serie de motive. Aspazia Cojocaru, în declaraţiile făcute presei, s-a prezentat ca o gospodină în transă, agitată, ca să nu spunem exaltată, eliberând mai mult interjecţii jenante decât propoziţii clare, logice, pe măsura „rezultatelor obţinute în şcolile absolvite”. Oricum am întoarce lucrurile, biografia sa reală, nealbită, rămâne cu destule umbre, care la o discuţie serioasă o fac inaptă, mai exact incompatibilă din punct de vedere etic pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională a României. Şi iată una dintre umbre. În 1976, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia I penală, prin Sentinţa penală nr. 42/2 aprilie s-a pronunţat în dosarul „fraudarea admiterii la Drept”, în care numele judecătoarei Aspazia Cojocaru (nepoata Aspaziei Haiduc, condamnată la 3 ani de închisoare pe fond, graţiată ulterior, după ce pedeapsa iniţială, la recursul de la Tribunalul Suprem, a fost de 1 an şi jumătate) apare, la fila 18-19, dar şi în fragmentul referitor la ajutorul dat, extra-concurs, surorii sale Fodor Elena. „(…) Precizez că nu am fost niciodată audiată, cu atât mai mult condamnată. Am fost o singură dată în instanţă, ca martor” mai declară agenţiei Mediafax Aspazia Cojocaru. În schimb, soţul său, Pavel, a avut calitatea de inculpat, pentru că a intervenit în tot felul de şpăgi către Fodor Vasile, unchiul Aspaziei, „capul de afiş al afacerii”. Dosarul privind persoanele care falsificau lucrări la Facultatea de Drept Bucureşti a fost unul cu mare reverberaţie la vremea respectivă. A produs deranj, cum se spune, la nu puţine paliere ale regimului comunist. Securitatea vremii n-a fost deloc indiferentă la tuşarea imaginii unei prestigioase instituţii de învăţământ superior, la care nu puţine din cadrele sale de nădejde şi-au desăvârşit studiile. S-a pus batista pe ţambal, dar comentariile au continuat şi s-au stins anevoios. Doi ani mai târziu, în 1978, (în iulie defectează Ion Mihai Pacepa) potrivit propriului CV, Aspazia Cojocaru pleca la studii în Franţa, la Facultatea Internaţională de Drept Comparat din Strasbourg. Evident, cu aprobarea expresă a Departamentului Securităţii Statului. Ca unii care mai ştim câte ceva despre cum lucra Securitatea în regimul comunist, să credem acum că i se trecuse „cu vederea” implicarea, fie şi pasivă, în dosarul „fraudarea admiterii la Drept” şi i s-a acordat „viză” pentru Franţa fluierând, ar însemna să exclamăm: ce Securitate cumsecade am avut! La Paris se mergea ca la teatru! Aspazia Cojocaru are impresia că se adresează unor tâmpiţi. Şi poate mult nu greşeşte. Operaţiunea cosmetică de reevaluare şi reformulare a biografiei proprii din perspectiva noilor exigenţe ne-o prezintă pe Aspazia Cojocaru ca pe o persoană lipsită de orice credibilitate. Când spune, fără nici o inhibare, că n-a făcut poliţie politică, n-a colaborat cu Securitatea, poate are dreptate. Dar parţială. Fiindcă nu se precizează, până la capăt, dacă nu cumva Securitatea a colaborat cu ea. Că oricum nu putea scăpa din mână, printre degete, o tânără juristă, dornică de emancipare intelectuală, care pleca la Strasbourg fără să fie întrebată, la plecare şi întoarcere… ceea ce trebuia. În scris. Ca să dăinuie.