„Craiovei îi trebuie un teatru și această trebuință din zilele d-lui Bibescu devenise acum o necesitate – o neapărată trebuință – o condițiune fără care nu se putea sau deși se putea, se putea urât și supărător; (…) lipsea oamenilor ceva și acel ceva era teatrul”. Pledoaria îi aparține cărturarului și omului politic Gheorghe Chițu, fost primar al Craiovei între 1862 și 1864, și era făcută pentru înființarea actualului Teatru Național „Marin Sorescu” din Craiova. Tot el descrie cu entuziasm atmosfera în care s-a desfășurat spectacolul inaugural. 29 iunie 1850 este data la care cronicarii vremii au consemnat deschiderea oficială a teatrului, astăzi instituția marcând, așadar, împlinirea a 165 de ani de existență. Actualmente, Naţionalul craiovean este prezent în rândul marilor teatre ale lumii prin premiile şi distincţiile obţinute de-a lungul timpului pe toate meridianele.
Se referă la evenimentul din urmă cu 165 de ani două importante lucrări: ediția din 1978 a „Istoriei Teatrului Național din Craiova”, apărută la Editura „Scrisul Românesc” și elaborată de un colectiv sub coordonarea prof. Florea Firan, și „Istoria Teatrului Național din Craiova” apărută la Editura „Aius” în anul 2000, ca efort consistent al autorilor Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu.
«Peremptorie trebuie să rămână, credem, pentru orice cercetător al istoriei acestei instituții, dovada, fără putință de tăgadă, lăsată de Gheorghe Chițu, unul dintre cei mai aprigi susținători ai ideii de teatru profesionist, instituționalizat, în paginile publicației „Vestitorul românesc”: „… ziua de 29 iunie 1850 se nota în analele Craiovei cu deschiderea teatrului”, zi când s-au prezentat „două comedii originale, „Duelurile” și „Piatra din casă”, lucrate una de d. Costache Caragiali și alta de V. Alecsandri”. („Vestitorul românesc”, 1850, nr. 5-6, 18 iulie). Supoziția unor critici teatrali că prin „deschiderea Teatrului Național” trebuie să înțelegem „deschiderea unei stagiuni noi”, ni se pare superfluă», scriu Firescu și Gheorghiu.
„Toți actorii și toate care au avut roluri au jucat cât se poate de bine, erau plini de curaj și de voie bună”
„Istoria” editată în 1978 consemnează că prezența în repertoriul anului 1850 a unei piese de Costache Caragiale este o mărturie indirectă despre venirea acestui actor la Craiova în acel an, cel puțin în lunile care au precedat spectacolul inaugural de la 29 iunie. Despre revirimentul excepțional produs prin fondarea teatrului craiovean, Gheorghe Chițu scria cu entuziasm în același număr din „Vestitorul românesc”, descriind atmosfera în care s-a desfășurat spectacolul inaugural: „Trupa română veselă de triumf cântă mai întâi în cor un imn de bucurie și recunoștință pentru toți patronii teatrului”, ca și pentru cei doi autori, Costache Caragiale și Vasile Alecsandri, „două individe înaintea cărora scena română se înclină cu respect și recunoștință”.
Și mai scrie Gheorghe Chițu: „Toți actorii și toate care au avut roluri au jucat cât se poate de bine, erau plini de curaj și de voie bună. Prezenții celor dintâi nobili și a celui mai mult public dau puteri noi acestor talente june care nu au trebuință decât de încurajare ca să poată veni la perfecțiunea dorită. Este de prisos a mai spune cine dintr-înșii au excelat, reputația acelora este destul de lățită și numele s-lor, destul de bine cunoscute. Afară de aceasta faptele vorbesc de la sine și fiecare are ochi să vadă și urechi să audă”.
Craiovei „îi trebuia spectacole de acelea care îndulcesc viața cugetătorilor și pun în mișcare spiritul și imaginația”
Articolul publicat în urmă cu 165 de ani evidențiază calitățile remarcabile de critic teatral al acestui cărturar și om politic – primar al Craiovei, ministru al Lucrărilor Publice și al Instrucțiunii și Cultelor, parlamentar. Totodată, el deschide seria unor cronici teatrale succesive asupra spectacolelor noului teatru. Dorința sa de a fonda un asemenea lăcaș de educație și cultură este viu argumentată: «În Craiova era acum un public numeros care, sătul de plăcerile vieții materiale și dezgustat de urâcioasa monotonie, dorea cu ardoare să guste și să cerce și niște alte plăceri, cu mult mai sublime – cu mult mai morale. Publicul Craiovei nu se mai mulțumea acum numai de petrecerile acelea copilărești care trec îndată nelăsând după sine decât urâtul și dezgustul, îi trebuia spectacole de acelea care îndulcesc viața cugetătorilor și pun în mișcare spiritul și imaginația; îi trebuie o școală care să-i dea lecțiuni de acelea care transportă pe muritori în regiunile lumii ideale prin care voiagiază numai cei ce cunosc virtutea și iubesc lumina; cu un cuvânt Craiovei îi trebuie un teatru și această trebuință din zilele d-lui Bibescu devenise acum o necesitate – o neapărată trebuință – o condițiune fără care nu se putea sau deși se putea, se putea urât și supărător; teatrul era așa de necesariu ca și lumina aurorei după o noapte lungă; ca și dulcea primăvară după o iarnă grea, lipsea oamenilor ceva și acel ceva era teatrul; gândeau oamenii la ceva și acel ceva era teatrul. (…) În sfârșit timpul veni ca Craiova să treacă din această viață urâcioasă într-alta mai dulce – mai variată – mai pasionată – mai sintimentală și de o dată i se anunță că Teatrul Național și-a deschis porțile sale”.
Mărturii despre începuturile de la Craiova, în biblioteca istoriei teatrale
Printre cei care situează începuturile teatrului craiovean în 1850 se află și Al. Olăreanu, care afirmă în lucrarea sa „Însemnări pentru o istorie a teatrului craiovean”, citată în ediția 1978 „Istoriei” publicate de „Scrisul Românesc”, că „manifestările de artă dramatică la Craiova datează din anii 1850, iar primii ce și-au propus să formeze în acest oraș o trupă de teatru, dornică de atențiunea societății de pe atunci, au fost artiștii C. Caragiale și Mihăileanu, veniți de la București”. Al. Olăreanu lasă de înțeles că în anii anteriori lui 1850 a început o activitate teatrală care va deveni apoi demnă de atenție. „Însemnările lui Al. Olăreanu confirmă, în mod indirect, teza despre începuturile organizării teatrale profesioniste la Craiova în 1848 sau 1849”, concluzionează colectivul de autori al lucrării editate în ’78, din care au făcut parte Claudia Dimiu, Florea Firan, Al. Firescu, C. Gheorghiu, Medeea Ionescu, Ion Pătrașcu și Ion Schintee.
În acest sens se exprimă și I. Thănăsescu, actor în trupa începuturilor, care arată că, în 1848, Costache Caragiale, Costache Mihăileanu, Costache Serghie „și alți artiști români după timpul acela” vin la Craiova, „spre a nu fi închiși, surghiuniți, trimiși la mănăstiri sau expatriați de către administrația de atunci” și obțin învoire „de a juca teatru în Școala cea mare”. Tot despre începuturile teatrului din Craiova, Mihai N. Belador, artist al teatrului ieșean, a consemnat în volumul de istorie teatrală apărut la editura craioveană „Ignat și Ralian Samitca” – citat de Firescu și Gheorghiu – fondarea teatrului din Bănie la 1850: „La anul 1850, Caragially pleacă cu trupa de teatru la Craiova, unde pentru prima oară instalează teatru în mijlocul bucuriei și admirației oltenilor! Bine primiți, comediile mai cu seamă aveau mare succes și toți boierii craioveni se sileau care mai de care a-i invita pe la casele lor și a-i ospăta”.
***
Deosebit de interesant, pentru că aduce informații utile pentru cunoașterea moravurilor epocii, a preocupărilor de cultură și împrejurărilor creării teatrului, este textul „Chibzuire de zidirea unui teatru în orașul Craiova după sfătuirea a mai multor persoane doritoare de asemenea întreprinderi”, datat 9 iulie 1850. Se afirmă în acesta, printre altele, că „orașul nostru încă în mai multe rânduri și-a dat silința a înființa acest edificiu” – adică un local al teatrului –, „însă nu s-a putut realiza acest lucru”. „În lipsa unul local propriu al teatrului, reprezentațiile trupelor străine și trupelor de amatori s-au dat în cele două săli, în care era posibilă înjghebarea unei scene, la Școala Lazaro-Otetelișanu și la Școala Centrală”, mai scrie „Istoriei Teatrului Național din Craiova” apărută la Editura „Scrisul Românesc”. Actualul sediu al Teatrului Național „Marin Sorescu”, așa cum îl cunosc craiovenii astăzi, ca un adevărat simbol al orașului, creație a arhitectului Alexandru Iotzu, a fost inaugurat în anul 1973, fiind ridicat pe locul fostei piețe centrale a orașului.
