Bute, frunza artificială a Elenei Udrea

Lucian Bute s-a dovedit a fi o produs contrafăcut, o păcăleală românească. Prezentat ca un campion veritabil, cu un palmares fabricat, confecţionat contra unor impostori, Bute nu a dezamăgit prin înfrângere, ci prin modul cum a cedat centura. Măcar să fii stat în picioare tot meciul încasând, fugind, minţindu-ne frumos…Doroftei ne-a avertizat că CV-ul lui Bute este de fapt o farsă, dar nevoia de a aşeza idoli pe soclu, goana noastră permanentă după campioni, după vedete, ne-a făcut să-l vopsim pe Bute în culori exotice, sub care se ascunde un surogat de boxeur. Elena Udrea l-a inclus pe „campion” în programul turistic românesc şi s-a dovedit o înşelăciune mai mare decât o excursie în „Grădina Carpaţilor”, unde ţi se prezintă câteva imagini feerice şi se omite infrastructura jalnică, ca un paradis pentru care trebuie să străbaţi văgăuni pentru a-l atinge, iar când ajungi acolo dezamăgirea este cruntă. Protejatul Elenei Udrea a fost la ani lumină de challenger-ul său, a arătat mai rău decât Udrea în comparaţie cu Rachel Froch. Soţia apetisantă a lui Carl chiar ne pune în dubiu percepţia despre femeile britanice, grase, spălăcite, însetate de alcool, gonindu-i astfel de acasă pe bărbaţi cu pretextul de a lărgi Imperiul. „Frunza” cosmetizată a Elenei Udrea în sport a explorat toate colţurile ringului, veştejită rapid de un conquerer de profesie, un bătăuş lipsit de stil, care s-a năpustit din runda a treia ca un veritabil hooligan „adăpat” serios cu o duzină de beri şi dornic de incidente. L-a snopit pe român până când acesta l-a condundat cu arbitrul, pe care îl îmbrăţişase precum un beţiv într-o invitaţie patetică la blues. Bute nu trebuia decât să arate decent la Nottingham. Putea să piardă centura, dar trebuia să-şi păstreze alura de campion. Bătăi au încasat şi marile staruri, cu care ne plăcea sau ne convenea să-l asemuim. Dacă pierdea la puncte pe o decizie la limită, chiar controversată, sau chiar prin KO din cauza unei lovituri norocoase a britanicului, Bute avea ocazia să-şi gestioneze în continuare palmaresul, fie el clădit în bătăi cu nişte pensionari resuscitaţi, în gale organizate de Ministerul Turismului. Nici măcar subterfugiile prin care Bute şi-a păstrat în nenumărate rânduri centura falsă nu ar fi deranjat, dacă nu existau tentativele de a-l transforma într-un brand naţional. Gălăţeanul putea să se mintă şi să ne înşele la nesfârşit, însă nu era nevoie să fie travestit într-un simbol, a cărui aură i-a fost  spulberată când Froch l-a azvârlit dintr-o coardă în alta şi apoi l-a trimis să exploreze lumea viselor. Cât despre revanşă, Bute are decenţa totuşi să nu menţioneze nimic, chiar dacă ea ar fi stipulată în vreun contract. Bute nu este vreun erou doar pentru că a acceptat să se bată la Froch acasă, el nu mai putea să se ascundă în meciuri cu sparring-partneri de vârsta a treia. Nici varianta publicului potrivnic nu poate fi acceptată, un campion neputând fi intimidat chiar şi de o atmosferă ostilă, deşi englezii nu au făcut decât să-l întrebe „Cine eşti?” Bute nu le-a demonstrat că ar fi cineva, cu atât mai puţin un campion. A rămas un anonim care a trecut prin sala din Nottingham să predea o centură care începuse să-l strângă. Poate pentru că nu a fost niciodată cu adevărat măsura lui.