Italia nu se predă

0
359

Se cunosc mai mult ori mai puţin controversele, pe alocuri dure, dintre actualul guvern de la Roma, sprijinit de Spania, Grecia, Luxemburg şi, îndeosebi, de Franţa, la cel mai înalt nivel al Consiliului European vizavi de strategia ce-ar trebui asumată, solidar, iar nu solitar: cu Germania şi Olanda, în primul rând, în confruntarea cu pandemia indusă de insidiosul Coronavirus. Opţiunea Italiei şi a celorlalţi susţinători, dintre cei mai gravi loviţi de virus, a fost încă din primele zile şi a rămas neschimbată, pentru adoptarea eurobondurilor, ceea ce ar fi însemnat ca zestrea financiară a UE să fie pusă la dispoziţia tuturor celor 27 de guverne şi state în scopul depăşirii crizei şi, mai ales, al repornirii – şi asanării – economiei.

Am ascultat şi citit (prieteni intelectuali de indiscutabil prestigiu îmi scriu în mod curent) poziţii de o severitate nemaiîntâlnită de-a lungul istoriei UE, cu acuze faţă de Germania înainte de toate, a cărei opţiune, tipic nemţească, e de a lăsa fiecare ţară să se descurce singură cu consecinţele crizei. Dincolo de argumentul, deloc de ignorat, că ideea unei comunităţi europene unite datează din 1943 şi a constituit-o proiectul unui intelectual din Peninsulă, Altiero Spinelli, încarcerat de Mussolini pe o insulă pustie, e la fel de cunoscut că Pactul viitoarei Uniuni a fost semnat la Roma de către şefii de stat şi de guvern din cinci ţări, inclusiv Germania prin Konrad Adenauer.

S-au înmulţit criticii, îndeosebi la adresa Germaniei lui Frau Merkel, mergând până la propuneri, dată fiind, în opinia multora, viitorul incert al UE, de ieşire din ea pe modelul englez. Italienii le reproşează nemţilor şi, în genere, nordicilor, că Italia, cu frumuseţile, istoria şi cu tezaurul său artistic îi îmbie pe aceştia, cu zecile de milioane în sejururi pe care, apoi, nu întârzie să le descrie cu entuziasm şi admiraţie. Însă când nu sunt cu totul uitaţi, în momente de cumpănă cum s-a întâmplat cu valurile repetate de imigranţi, ori de curând cu catastrofa trăită în urma stării pandemice, sunt catalogaţi fie „leneşi”, fie, mai grav, „mafioţi” fără discernământ.

Ultimele două luni, dimensiunea catastrofei pe care au trăit-o ca  nimeni alţii, au probat, în ciuda tragediilor, o renaştere a patriotismului lor secular, un optimism, moderat, dar nu mai puţin, de admirat, faţă de capacitatea lor de resetare în bine a dezastrului.

Ultima dovadă s-a consumat marţi când, la Genova, s-a inaugurat, cu participarea premierului Conte şi a altor autorităţi centrale şi locale, noul pod ce leagă cele două laturi ale Valpocerei, cel dinainte, Morandi, prăbuşindu-se în 2018 şi făcând 43 de victime. Interesant e că noua construcţie, din oţel, lungă de peste un 1068 de metri, la 40 metri înălţime, a fost finalizat de două antreprize italiene în 620 de zile, cu un travaliu neîntrerupt, 24 de ore din 24, inclusiv în aceste ultime luni pandemice.

Italia nu se predă, nu îngenunchează, s-a spus la inaugurare, tot aşa cum nu e zi în care sute, mii ori zeci de mii de italieni nu ezită să iasă pe terase ori la ferestrele locuinţelor, cu culorilor naţionale şi cântând în cor nu mai puţin celebra melodie „Bella Ciao”, un imn al rezistenţei, mai ales feminine, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Asemănaţi deseori cu ei, în obiceiuri şi năravuri, dar fraterni prin istorie şi prin cultură, nu reuşim să le urmăm exemplele bune, de-ar fi să evocăm doar diferenţa seculară dintre zestrea lor din domeniul transportului, pe care am avut plăcuta surpriză s-o cunosccu uimire pentru imensitatea reţelei de autostrăzi şi de drumuri rapide ce-i împânzesc teritoriul. E drept, România nu e, în afara unor metafore culturale, nicicum o „Mică Italie”. Mai ales că, în mod oarecum paradoxal, un astfel de toponim îl regăsim în îndepărtata Americă.