România, egal în genunchi, în Israel

0
214

Transformată în jucăria beizadelei Edi, naţionala României a reuşit “performanţa” de a nu pierde ambele meciuri la prima acţiune a odraslei generalului Tata Puiu. Astfel, după un eşec acasă contra Greciei, tricolorii au scos, în genunchi, o remiză în Israel, în faţa unei echipe fără selecţioner şi fără vedeta Zahavi. Tărâmul Sfânt i-a adus noroc lui Anghel Iordănescu, cel care probabil a pupat de zor icoanele, dar nici acestea nu l-au mai putut proteja pe juniorul său în repriza secundă a meciului de la Netanya. Statistica şuturilor pe poartă, 7-3, şi a cornerelor, 12-3, nu reflectă decât parţial superioritatea unei echipe care nu s-a calificat decât o dată la un turneu final. România a condus la pauză cu 2-0 şi a fost egalată apoi, dar repertoriul a fost acelaşi pe tot parcursul jocului, numai că gazdele n-au fost inspirate la finalizare şi în primul mitan. Pe Edi nu-l bănuieşte nimeni că ar avea ceva în comun cu fenomenul, aşa că tactica arhaică, de aglomerare a propriului careu şi tentative de contraatac, o recunoaştem de la Iordănescu senior. Inclusiv Generaţia de Aur a fost supusă unor astfel de strategii parşive, care au sacrificat speranţele de performanţă ale unei formule cu mare potenţial, în anii 90. Cu astfel de plan, tricolorii au izbutit să conducă la pauză la Netanya, dar nu putea ţine la nesfârşit tactica neruşinată. Astfel, în partea secundă s-a făcut parţial dreptate, fiindcă israelienii au egalat, deşi meritau să câştige, şi chiar la scor. Munas Dabbur a reuşit dubla şi dacă l-ar fi avut alături şi pe Zahavi, ar fi fost dramatic pentru tricolori. Cu posteriorul în propriul careu şi mizând pe viteza lui Mihăilă, Man şi Ivan şi inspiraţia lui Cicâldău, România nu a făcut decât să fugă de fotbal într-un meci în care nu avea nimic de pierdut, îşi permitea să încerce orice, dacă noul selecţioner era antrenor de fotbal, nu delegat din sufragerie. Evident, ziariştii hrăniţi de Edi, care oricum sunt habarnişti, au remarcat din plin evoluţia României în prima repriză. Extaziaţi după ce au ciugulit cu nesaţ din palma fiului generalului, sclavii s-au întrecut în întrebări servite şi debitarea de pretexte şi scuze pentru rezultatele proaste şi evoluţiile penibile ale echipei arondate clanului Iordănescu.

Concluzia este una dramatică: păcat de Mirel Rădoi! Nu a avut nici el rezultate, ba chiar a dezamăgit, ratând două calificări, dar a fost singurul selecţioner care măcar a încercat să joace fotbal, să imprime naţionalei un stil ofensiv şi pe alocuri chiar a reuşit. Din păcate, a găsit un echilibru între joc şi rezultate şi între ofensivă şi apărare abia spre finalul mandatului, învăţând practic meserie la locul de muncă. Fiind resemnaţi în privinţa performanţelor, cel puţin ne-am fi consolat cu acest stil ofensiv care fusese cât de cât implementat, dar care a dispărut complet o dată cu aducerea progeniturii lui Tata Puiu. O singură menţiune pozitivă pentru fostul antrenor de la Fortuna Brazi, ajuns la naţională: selecţia. Fiul Edi a convocat cam de tot ce ar fi fost de chemat, după ce mulţi selecţioneri înaintea sa au propus cel puţin o ciudăţenie, o febleţe stranie, în lot.

Cât despre craioveni, Ivan a dezamăgit, având o evouţie în nota celor care au urmat după ce s-a infectat cu COVID, Bancu a intrat pe final şi a jucat în stilul său, ajutând ofensiva, dar modest pe apărare, fiind depăşit deseori, inclusiv la golul egalizator. Mihăilă şi Cicâldău au jucat bine, Cic reuşind al treilea gol pentru echipa naţională.

Israel – România 2-2

Au marcat: Dabbour ’56, ’85 / Cicâldău ’10, Man ’23.

Israel: Marciano – Kandil (Yad Abu ’46), Dgani, Goldberg, Davidzada – Kanichowsky (Safouri ’73), Natcho (Glazer ’50), Abu Fani (Peretz ’46) – David (Haziza ’65), Dabbur, Baribo (Solomon ’46). Selecţioner Gadi Brumer;

România: Niţă 6 – Manea 5, Chiricheş 7 (Nedelcearu ’46) 5, Burcă 6, Toşca 5 (Bancu ’58) 5 – Cicâldău 7 (Bordeianu ’58) 4, M. Marin 6 (Rus ’79), Olaru 6 (Oct. Popescu ’79) – Mihăilă 6, Ivan 4 (Alibec ’58) 5, Man 7. Selecţioner Edward Iordănescu – 1.