Poeta Elena Farago, deși este de origine greacă, nu este cunoscută în Grecia. Scopul acestui mic articol este de a informa pe cititorii greci despre existența acestei scriitoare a cărei literatură e complexă şi emoţionantă.

Scriitoarea s-a născut la 29 martie 1878, la Bârlad, fiica lui Francisc Paximade din insula Tenedos și a Anastasiei Thomaide din Sparta. Elena era mândră de originea sa greacă, de la părinții ei moștenând cultura, inteligența și dragostea pentru frumos. Familia Paximade a avut șapte copii, trei băieți și patru fete, Elena fiind al doilea copil și cea mai mare dintre fete. Copilăria poetei n-a fost ușoară, mama ei murind când ea avea 10 ani, așa că a trebuit să îngrijească de ceilalţi fraţi mai mici, ţinând loc de mamă.  Peste puțin, la 17 ani, va primi a doua lovitură prin pierderea tatălui. Copiii sunt răspândiţi pe la rude, ea ajungând la un unchi din Brăila.

Următorul pas este la București, unde îl va cunoaște pe marele scriitor român de origine greacă, I. L. Caragiale, în casa căruia va locui timp de doi ani (1897-1898), în calitate de guvernantă a copiilor săi. Aici îl va cunoaște  pe Francisc Farago, un om de o aleasă cultură, cu care se va căsători și în cele din urmă vor ajunge la Craiova, în anul 1907, unde vor locui până la sfârșitul vieții.

În cei 47 de ani de viață la Craiova, Elena Farago a avut o activitate culturală foarte bogată devenind o personalitate marcantă a orașului. Scrie volume întregi de poezie şi literatură pentru copii: „Să nu plângem“, „Să fim buni“, „Într-un cuib de rândunică“, „A ciocnit un ou de lemn“, „Într-o noapte de Crăciun“, iar în 1908, cu volumul de versuri „Şoapte din Umbră“, obţine marele premiu al Academiei Române.

În 1938, ca o recunoaștere a operei sale, a fost distinsă cu Premiul Național pentru Literatură, fiind recunoscută drept cea mai mare poetă a timpului.

În anul 1921, Elena este numită în funcţia de directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aristia Aman“, post pe care îl ocupă până la sfârşitul vieţii sale. S-a stins din viață pe data de 4 ianuarie 1954, la vârsta de 75 de ani.

Acum vreo 20 de ani l-am informat pe poetul Nikos Tentas, care pregătea o antologie de poezie pentru copii, despre existența poetei Elena Farago și despre minunatele ei poezii pentru copii. L-am ajutat să traducă poezia „Hai nani, nani, Lumina mamei…” pe care o atașez în continuare.

În încheiere doresc să mulțumesc prietenului Lucian Dindirică, actualul director al Bibliotecii Județene „Alexandru şi Aristia Aman“, care își are biroul exact în clădirea unde a activat cu pasiune și dragoste Elena Farago, pentru informațiile și fotografiile oferite.

Hai nani, nani,

Lumina mamei…

Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt…

Dar uite-ncep un cântec şi altu-mi vine-n minte,

Şi-acela, dragul mamei, e fără de cuvinte

Şi plânge-aşa cum plânge cumplitul ăst de vânt…

Hai nani, nani…

Să-ţi cânt, lumina mamei, şi iar încep şi iar

Cuvintele-şi pierd şirul, că vezi, în astă seară

I-atât de-amarnic cântul ce-l spune vântu-afară,

De parcă-ar plânge-ntregul săracilor amar…

Dar tu aştepţi un cântec – că tu ce ştii de vânt?!

Şi ce să ştii ce spune-n amarnica-i poveste?

O, tu nu poţi pricepe nimic din toate-aceste…

…Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt…

Hai nani, nani,

Lumina mamei…

…Şi iar rămân de parcă nu mai găsesc cuvânt

Din tot ce-ţi spun alt-dată în cântecele mele,

Şi feţi-frumoşi, şi zâne, şi cer, şi flori, şi stele

Şi-au amuţit povestea de parcă nu mai sânt…

Hai nani, nani…

Adormi în caldu-ţi leagăn, lumina mea, şi taci –

Nu pot cânta și încă nu ești destul de mare,

Ca să-ți pot spune basmul cel nesfârșit, în care

Se sting de frig și foame copiii cei săraci…

Apostolos Patelakis – prof. Institutul de Studii Balcanice din Salonic