E un trist truism a mai afirma că starea sistemului de sănătate din România în anul de graţie 2016 este deplorabilă. Excepţiile, câte mai pot fi inventariate, ţin mai degrabă de specificul capitalismului autohton care, ca şi în alte domenii, a sfârşit prin a deroba statul de atribuţii fireşti şi esenţiale, în soldul unei privatizări hei-rupiste ce s-a materializat într-un „atentat” la rata săracă a veniturilor majorităţii populaţiei. Neremontate la minime standarde de asistenţă, unităţile medicale de stat au lăsat locul celor particulare care, clinici ori cabinete ceva mai bine dotate, sunt preferate de cele mai multe ori şi din cauza lipsei alternativei.
N-aş vrea să se înţeleagă cumva că privatizarea în sine ar fi imputabilă şi că, Doamne fereşte, ne-ar anima cine ştie ce nostalgii după un sistem defunct, socialist cu pretinsă „faţă umană”, chiar dacă, nu pot fi negate, fără cuvenite amendări, binefacerile, atâtea câte şi cum erau ele, pe care accesul gratuit la serviciile de sănătate le oferea. Însă e greu de ignorat faptul că unităţile medicale particulare private – de la laboratoare la cabinete şi chiar la unele cu pretenţii de clinici ori chiar de spitale – s-au înmulţit la concurenţă cu barurile şi restaurantele. Şi asta în detrimentul edificiilor statale destinate sănătăţii şi educaţiei.
În context, nu-i deloc întâmplător faptul că sănătatea, în ipostaza sa de barometru al normalităţii unei societăţi, continuă să fie „calul de bătaie” al discursului public şi al disputelor politice din toată perioada post-decembristă.
Or, un eveniment recent consumat la Craiova şi despre care s-a scris şi s-a vorbit zilele trecute, se constituie, în opinia mea, într-un argument în legitimarea unui adevăr ce-a funcţionat şi ca slogan al campaniei electorale a preşedintelui american Obama şi care sună cât se poate de simplu: se poate.
Evenimentul la care mă refeream a fost inaugurarea de către actuala administraţie a Craiovei a unei investiţii care a transformat o veche unitate medicală, cu o istorie seculară, într-o structură mai mult decât frecventabilă, aş spune chiar un punct de reper pe calea unei reforme, materiale şi profesionale, de care se discută de două decenii.
Întâmplarea – cu toată doza ei de neplăcere, căci spitalizarea nu-i niciodată un lux – a făcut ca să mă aflu internat, timp de câteva zile, chiar la Clinica medicală I a Spitalului Filantropia, căci despre aceasta este vorba, şi pot depune mărturie că nici orgoliul Primăriei craiovene, ca iniţiator şi titular al investiţiei, nici satisfacţia colectivului medical respectiv nu au nimic din retorica goală specifică unui festivism de paradă.
Senzaţia pe care am resimţit-o la primul contact cu clinica reînnoită a fost de incredulitate: de la trecerea pragului trecând pe coridoare şi până la saloane, la cabinetele medicilor şi la cele de tratament, până la băi, totul degajă un simţ al unei griji pentru condiţii care, până la urmă, atestă gradul normalităţii atât de dorite. Faptul că eforturile investiţionale îşi au aici un corespondent real în expertiza, verificabilă prin gradul de solicitudine faţă de nevoile pacienţilor, colectivului, de la medici la asistenţi şi la infirmiere (grija pentru conservarea curăţeniei resimţită la fiece pas) a reprezentat, pentru mine, ca şi pentru pacienţii cu care am discutat, încă un argument că, da, iată, se poate.
Lecţia, cea mai importantă, e aceea că, depăşind starea inerţială în care încă ne prezervăm şi, cu asumarea proiectelor de care comunitatea şi societatea au atâta nevoie, încă mai e posibilă speranţa ieşirii dintr-un tunel al lentorii care, în sistemul sanitar, ca şi în cel educaţional, acuză din plin un păgubos sindrom al neputinţei.
