Eterna geometrie variabilă a caracterului

0
413

Evocările au o valoare sentimentală şi mai ales documentară. Abundă de la o vreme. Subintitulat roman autobiografic, opusul voluminos al lui Radu Boroianu, sub titlul „Despovărarea. Simţuri şi instincte” (Ed. Trans Arte) a fost salutat, într-o emisiune vie a lui Mirel Curea „EZV Istoria” (17 septembrie a.c.) şi într-o cronică îngrijită, sub semnătura Doinei Papp în „Adevărul” (5 octombrie a.c.). Poate au fost şi alte semnale, de care n-am cunoştinţă, dată fiind croiala de om de cultură a lui Radu Boroianu, fost regizor şi director de teatru (Ţăndărică, Ion Vasilescu, Al. Davilla) apoi politician (PNL aripa Tânără), secretar de stat la ministerul Culturii, ambasador în Elveţia (1997-2001), preşedinte al Institutului de Curlură Român (2015-2017), secretar de stat pentru Francofonie, decorat cu medalia de cavaler al Legiunii de Onoare (1998) de Palatul Elysee. Ultimul descendent a două ramuri din familii vechi româneşti, Boroianu şi Burileanu. Măiestria autorului constă în a folosi un imens material biografic pentru o operă suculentă, viabilă, în care atinge o cotă înaltă în desfăşurarea erudiţiei fără să supere. Nu şi o cotă înaltă a caracterului, deşi în emisiunea lui Mirel Curea afirma patetic că, îndeobşte, contează nobleţea sufletului şi caracterului. Ba mai mult „caracterul a fost o prioritate şi am încercat să nu mă abat de la asta”. Vom vedea dacă aşa stau lucrurile, şi nu e vorba numai de domnia sa. Împătimit al lecturii, cum mărturiseşte, Radu Boroianu a citit nenumărate jurnale sau memorii, începând de la cele străvechi ale unor celebrităţi, ajungând la cele scrise în zilele noastre, încât a devenit conştient că fie memoria, fie frustrările, fie fudulia le-au jucat feste autorilor care, într-o bună majoritate refac necinstit istoria. Printre excepţii, amintită este Sabina Cantacuzino „fiica cea mare” a lui Ion C. Brătianu şi „sora cea mare” a Brătienilor –Ionel, Constandin (Dinu) şi Vintilă. Probabil referirea vizează cartea „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu” (Ed. Humanitas, 2013). Autorul narează seducător, pe alocuri, poate aidoma doamnelor Anni Bentoiu în „Timpul ce ni s-a dat” sau Alice Voinescu, în „Jurnalul” său, pe care regreta că n-a cunoscut-o. Dacă se poate reproşa ceva, în romanul autobiografic menţionat, este densitatea prea mare, continuă de fapte, fără momente de respiro, te sufoci, te duce mintea, în geometria unui neam atât de numeros. Argumentarea se face aluvionar cu prisos de erudiţie. Destule aperitive stârnesc gustul lecturii. Deşi recunoaşte că n-a avut răbdarea de a schiţa portrete tuturor. Mama autorului, Maria Boroianu, mândră şi dârză olteancă, din familie înstărită, din părţile locului, şi-a făcut studiile liceale la „cea mai bună şcoală din Craiova”, iar bunicul său, Nicolae Nae Burileanu îşi vindea recoltele cu bun profit în portul Cetate din Dolj. Povesteşte autorul că ar fi avut o fină pe la Cetate, Lenuţa Burileanu, care a primit la reconstituirea dreptului de proprietate vreo 10 hectare în temeiul unei procuri, promiţând că îl va invita la un ospăţ ca fost proprietar al terenului. Peste ceva timp, Lenuţa, soţul şi cei trei copiii au vândut terenul noului boier al locului, Mircea Dinescu, şi au plecat toţi în străinătate. Evocările abundă, festin de o rară bogăţie. Ţesătura frazei e organică şi naraţiunea remontantă, lucru oarecum firesc, Radu Boroianu fiind şi un cronicar de teatru, prezent în presa vremii. Venind dintr-o familie de boieri, Radu Boroianu evocă nostalgii duioase, deşi incontestabila înflorire culturală interbelică, de pildă, avea să fie minată de un iureş de capitulare morală, cu multe înrolări ale inteligenţei în formaţiuni de extremă dreaptă. Elita intelectuală, pe care o evocă, fără accente critice, va furniza exemple aiuritoare de flagrant delict, de oportunism politic, de schimbare a partidelor ca pe nişte cămăşi. Încât până şi Rădulescu Motru se declara dispus, bătrân fiind, să se înroleze… la comunişti. De comunism Radu Boroianu s-a despărţit în viteză, şi, fireşte, fără regrete în ziua de 22 decembrie 89 la sediul instituţiei, când şi-a tăiat, în faţa secretarului de partid, carnetul de membru, până atunci un „passe partout” cu care se descurcase prin viaţă. Devenind un anticomunist, e drept mai şters, în postcomunism. La jumătatea anului 1990, din trunchiul PNL, reconstituit de Radu Câmpeanu, Amedeo Lăzărescu, Dinu Zamfirescu şi alţi foşti deţinuţi politici liberali, se va rupe facţiunea ce-i cuprindea pe Dinu Patriciu, Horia Rusu, Călin Popescu Tăriceanu, Andrei Chiliman, Radu Boroianu, o grupare de lupi tineri, pentru a forma PNL-AT, care va şi participa în guvernul Petre Roman. Prins în menghina unei dileme, în ceea ce-i priveşte, Radu Boroianu se retrage discret din încurcătură, admiţând o jumătate de adevăr fără a ostraciza cealaltă jumătate. O întâmplare picantă, fiindcă despre caracter e vorba, mi-a reţinut atenţia: aflându-se pe la Giurgiu ca director de teatru prin 1984, dorea de bună seamă să ajungă în Capitală, fără nici o relaţie pe la Direcţia Teatrelor sau conducerea de partid a Capitalei. Pe deasupra şi un „dosar de cadre” vulnerabil, fiindcă divorţase de prima soţie. Se vacanta postul de director adjunct la “Ţăndărică”. Întâmplarea făcea ca un fost coleg al său de liceu, Ion Traian Ştefănescu, să fie omul forte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ajunge la acesta, pe căi ocolite, ceea ce i se va reproşa cu amiciţie, şi problema se rezolvă: „Bă, tu ai fost pentru mine un model, un ideal în liceu, i-ar fi spus Ion Traian Ştefănescu. Am aflat de la fostul meu şef, Mircea Angelescu, de toate cele întâmplate la Giurgiu. De ce te-ai apucat să divorţezi şi să demisionezi totodată. Dacă veneai la mine, te luam de la Giurgiu fără probleme”. Doi oameni din două lumi diferite: Radu Boroianu dintr-o familie înstărită, chiar foarte înstărită, Ion Traian Ştefănescu dintr-o familie săracă, şansa învăţăturii de carte fiind singular. Problema se va rezolva, finalmente, cum o recunoaşte şi Radu Boroianu, care scrie că „mi-a făcut un bine într-o vreme în care nimeni nu-ţi cerea, în contrapartidă, să mănânci rahat, or, el nu ceruse nimic”. În semn de „mulţumire” va scrie aşa în memoriile sale despre Ion Traian Ştefănescu: „Aflam din presă cum nu-l putea întrece nimeni la raportările la hectar din Sălaj”. Sălajul nu avea însă agricultură şi în acest judeţ, Ion Traian Ştefănescu, pe care l-am cunoscut suficient de bine, a făcut altceva, a recondiţionat mobilierul casei lui Iuliu Maniu, şi a spus asta inclusiv lui Ceauşescu. La Dolj, judeţ cu vocaţie agrară, o fi raportat şi producţii la hectar, sistematic nemulţumitoare pentru cârmaciul ţării. O mostră de corectitudine din partea lui Emil Boroghină şi Tudor Gheorghe, „care l-au vorbit de bine şi îaninte şi după eveniment”, ceea ce îl face pe autor să adauge că „funcţiile nu-i luaseră minţile, că se străduia să fie drept cu oamenii, sprijinind intelectualii, şi să-i dea de pământ pe securiştii nerozi”. Îi mai reproşează totuşi că a scris o carte despre întâlnirile lui cu Ceauşescu, care l-ar fi descumpănit pe Radu Boroianu. În fine, ingratitudinea e mare la români, şi asta nu mai trebuia demonstrat. Ion Traian Ştefănescu era cadru universitar, doctor în Drept, autorul unor lucrări despre dreptul muncii, încă din anii 70, şi ultima sa lucrare “Tratat teoretic şi practic de drept al muncii” (2017) va fi distinsă cu premiul “Simion Bărnuţiu” al Academiei Române. Chiar era un om de ispravă, într-o lume deprimată şi cum a mai fost. Romanul autobiografic „Despovărarea. Simţuri şi instincte” e o carte luminată din interior, ca lacurile din basme, care aveau stele în adânc. Unele stele sunt căzătoare, şi nu pâlpăie decât efemer.