Cu o săptămână înaintea primului tur al scrutinului prezidenţial din ţara noastră, s-au desfăşurat, duminică, alegeri prezidenţiale şi parlamentare, generale şi parţiale, în alte trei ţări de pe trei continente, fiecare dintre ele având semnificaţii ce depăşesc cadrul instituţional intern.
În Ucraina, formaţiunile pro-occidentale au înregistrat o victorie calificată ca zdrobitoare, atingând un categoric 70 la sută din sufragii. Distribuţia pe partide situează Blocul Poroshenko, al preşedintelui în funcţie, cu circa 23 la sută, urmat, în ordine, de Frontul Popular al premierului Iaţeniuk, cu circa 22 la sută, de Samopomici al primarului din Lvov, cu aproape 15 la sută, de partidul naţionalist Svoboda, circa 6 la sută şi Patria al Iuliei Timoşenko, cu circa 5 la sută. Surpriza, cum o numesc unii, o constituie intrarea în parlament, cu aproximativ 8 la sută, a Blocului de opoziţie ce reprezintă ceea ce a mai rămas din fostul Partid al regiunilor al „fugarului” Victor Ianukovici.
Însă în ciuda acestei victorii la scor a filo-europenilor, şansele unei pacificări a ţării aflate încă într-o condiţie precară la toate palierele vieţii economice-sociale, politice şi geopolitice nu sunt suficiente pentru revenirea la normalitate. Pe lângă faptul că în Crimea, de-acum anexată Rusiei putiniene, şi nici în zonele controlate de rebelii filoruşi, Donetsk şi Lugansk, nu s-a votat, aici e prevăzut un scrutin parlamentar şi „prezidenţial” duminica viitoare, în dispreţul acordului de la Minsk dintre Kiev şi Kremlin, nu trebuie ignorate particularităţile acestor alegeri. Mai întâi, sistemul adoptat este unul mixt, din cei 450 de viitori deputaţi jumătate sunt beneficiari ai sistemului proporţional pe liste la nivel naţional, iar cealaltă jumătate reprezintă rezultatele votului uninominal. În plus, mai există şi un alt „detaliu”, de o semnificaţie mult mai mare, anume prezenţa pe ambele liste, a unor lideri afirmaţi pe baricadele istoricului „Maidan” de la Kiev, carismatici, e drept, însă a căror intransigenţă belicoasă, combinată cu totala lipsă a experienţei politice, va menţine la cote înalte tensiunile deja existente.
Pe un alt, îndepărtat continent, cel al Americii de Sud, în Brazilia, după o campanie electorală de o duritate fără precedent în istoria post-dictatorială, preşedinta în exerciţiu Dilma Rousseff a reuşit, la mustaţă, cu doar două milioane de voturi în plus faţă de rivalul său (puţine faţă de cei 148 milioane cu drept de vot), conservatorul Aecio Neves, să-şi asigure cel de-al doilea mandat în fruntea Partidului Muncitorilor, cu care, pe urmele ilustrului său maestru şi predecesor, Ignacio Lula, reuşeşte să marcheze un record de continuitate la Putere timp de patru mandate, adică 16 ani. Nici aici, în cel mai mare stat al continentului, ca întindere şi ca populaţie, viitorul nu se anunţă prea… roz, ca să nu spunem… „roşu”: creşterea economică cifrată, cu doar doi ani în urmă, la aproape 8 la sută, s-a diminuat considerabil în ultimii doi ani şi, în pofida scăderii gradului de sărăcie urmare a unui program de stânga, ce-a condus la diminuarea şomajului la un minim istoric de 5 la sută (cu crearea a peste 21 milioane de locuri de muncă), perspectiva se anunţă mult mai preocupantă.
Cu Dilma Rousseff, o braziliancă cu rădăcini bulgare, la comandă, Brazilia acuză, în ultimii doi ani, intrarea într-o perioadă de criză mai insidioasă decât o indică datele (scăderea ratei creşterii economice până spre 4 la sută şi concomitent creşterea inflaţiei la 6,8 la sută). S-a înregistrat şi o recrudescenţă a corupţiei, transformată în principala armă a adversarului său, Neves, dar şi motivul pentru care o notabilă parte din susţinătorii ecologistei de stânga, Marina Silva, moştenitoarea socialistului Eduardo Campos, victimă a unui accident aviatic în vara trecută, s-a reorientat spre conservatori.
Însă şi în Brazilia, ca şi în Ucraina, confruntarea pe modele economice n-a reuşit, decât într-o mică proporţie, să disimuleze problema de natură geopolitică, Dilma fiind un partizan convins al unei alternative, cu Rusia, China, India şi Africa de Sud, la hegemonia SUA-UE şi a instrumentelor financiare ale acestora – FMI şi Banca Mondială.
Al treilea scrutin, important tocmai fiindcă reprezintă o altă zonă tulbure a lumii de azi, Orientul Mijlociu, s-a desfăşurat în Tunisia. Rezultatele definitive vor fi cunoscute abia peste câteva zile, însă calculele indică o paritate între forţele democratice de orientare laică şi cele musulmane, fapt ce i-a determinat pe majoritatea analiştilor, dar şi pe Preşedintele SUA, Barak Obama, să acrediteze scrutinul ca un test al unei normalităţi ce s-ar constitui ca un model în zonă.
