Fricţiunile între Japonia şi vecinii săi s-au amplificat în ultima vreme pe seama teritoriilor disputate şi a zonelor economice exclusive. Menţinerea unui statu quo, care părea să prevaleze, este deja contestată de strategii naţionale foarte agresive, în special din partea Chinei, într-un context geo-politic în continuă schimbare. Pe de altă parte, naţionalismul resuscitat rămâne în continuare un vector de mobilizare pentru liderii din regiune, nedispuşi la concesii. O primă explicaţie ar putea consta în proximitatea alegerilor electorale în trei ţări (China, Coreea, Japonia). Pe acest considerent, premierul japonez, Yoshihiko Noda, a declarat miercuri, citează AFP, că „nici un compromis” nu este posibil cu China cu privire la suveranitatea insulelor Senkaku, revendicate de Beijing. Naţionalizarea arhipelagului „vizează asigurarea unei gestiuni stabile” şi Tokio a repetat „în mai multe rânduri” Chinei că va transfera proprietatea privată a acestor insule către statul japonez. În Coreea, Lee Myung îşi pregăteşte plecarea, Constituţia interzicându-i un al doilea mandat la prezidenţialele din decembrie. Extrem de impopular, preşedintele Lee trecea un „pro-japonez” care a favorizat pe mandatul său o spectaculoasă apropiere politică şi strategică de Tokio, dovadă participarea forţelor militare japoneze la manevrele americano-sud coreene din iunie a.c.. Din luna iulie însă tonul a fost schimbat: semnarea unui acord inedit de cooperare militară a fost anulată fără preaviz şi Lee Myung a somat în mai multe reprize autorităţile japoneze să-şi ceară scuze pentru cfele întâmplate în timpul colonizării şi a ultimului război. La 10 august a.c., printr-un gest de sfidare a Japoniei, preşedintele sud-corean a efectuat o vizită istorică în insulele Takeshima Dokdo, un gest aprobat de peste 80% din opinia publică coreeană. Aceste iniţiative au iritat partea japoneză, premierul nipon ameninţând cu sancţiuni economice, parlamentul de la Tokio adoptând o rezoluţie – prima de acest fel după 1953 – prin care condamna vizita preşedintelui Lee în insulele contestate. Răcirea bruscă în relaţiile nipo-coreene nu ar trebui extinsă, cele două ţări împărtăşind interese comune, economice şi strategice, vizavi de Coreea de Nord. Apoi, aliatul comun, cel american, doreşte o cât mai strânsă cooperare între partenerii săi pe probleme de securitate. Din partea chineză, nervozitatea este subînţeleasă. Tranziţia politică se derulează pentru prima dată într-un context tensionat, marcat de scandalul Bo Xilai. Arestarea, la Tokio, a 14 activişti din Hong Kong, care au demonstrat în favoarea insulelor Senkaku/Diaoyu, la 15 august, ce comemora marcarea celui de-al doilea război, în 1945, a constituit o nouă ocazie pentru autorităţile chineze de a deturna atenţia publică, arătând spre vecinii japonezi. Fermitatea regimului de la Beijing este, de asemenea, pe gustul populaţiei. Reglarea chestiunilor teritoriale pentru fiecare ţară are o importanţă aparte. Cartea naţionalistă este extrem de utilă şi prevalează discuţiilor diplomatice. Deşi gama de interese – chineze, americane şi japoneze – face improbabil un conflict deschis, descurajarea atitudinilor provocatoare întârzie. La sfârşitul lunii iulie, atât partea chineză, cât şi cea japoneză, se puseseră de acord în privinţa unei linii roşii pentru îmbunătăţirea comunicării între autorităţile militare şi prevenirea incidentelor în Marea Chinei de Est. Japonia are mai multe diferendumuri teritoriale cu vecinii săi: cu Rusia (insulele Kurile), cu China (Senkaku/Diaoyu), Coreea de Sud (Takeshima Dokdo). Avându-şi rădăcinile în ambiguităţile tratatului de pace de la San Francisco, din 1951, disputele teritoriale sunt încă în actualitate, deşi nu s-au produs ciocniri militare. În două cazuri, cu Rusia şi Coreea, Japonia nu controlează insulele şi, prin urmare, este în măsură să conteste. În cazul Senkaku, Japonia controlează insulele, care sunt revendicate de Beijing.
