Limba română, cea mai potrivită pentru politica noastră externă!

0
108

 Cu prilejul Reuniunii Anuale a diplomaţiei române, preşedintele Klaus Iohannis a susţinut la Palatul Cotroceni, în faţa şefilor de misiuni diplomatice şi a consulilor generali, un discurs „de bilanţ”, după „aproape cinci ani de mandat”. Cum orice discurs, de acest fel, cu puţină vreme înaintea intrării oficiale într-o campanie electorală, pentru alegerile prezidenţiale, nu putea fi decât eminamente festivist, sau ornat cu împliniri, aşa a fost şi cel al preşedintelui Klaus Iohannis. Care a enumerat cele 25 de vizite bilaterale, în perioada 2015-2019, primirea a peste 40 de şefi de stat şi de guvern în România, în cadrul cărora s-a urmărit constant şi prioritar consolidarea imaginii ţării noastre, ca stat care are capacitatea „de a onora angajamentele asumate şi de a propune poziţionări şi soluţii strategice care aduc valoare adăugată şi cresc profilul internaţional al ţării”. Nu avem idee cine au fost autorii textului citit de preşedintele Klaus Iohannis, dar rămânem încredinţaţi că nu au excelat în inspiraţie, supleţe logică şi concentrare intelectuală epuizantă. Citarea lui Nicolae Titulescu, autorul axiomei prăfuită de acum, „daţi-mi o bună politică internă ca să pot face o bună politică externă”, dragă preşedintelui – din motive cunoscute – putea fi substituită, cu o perenă maximă englezească: „în politica externă nu există prietenii eterne, ci interese eterne”. Mult mai prizabilă la lumea în care trăim. Cum s-a văzut, zilele trecute, la Biarritz, la summitul G7. Anterior la Bregancon, Emmanuel Macron îşi făcuse cu ochiul cu Vladimir Putin şi sugerase reîntoarcerea Rusiei în G7, avansându-se „pas cu pas”. Din nou, preşedintele nu a scăpat prilejul să administreze un reproş guvernului Viorica Dăncilă, prin faptul că „România a fost boicotată cu privire la postul nepermanent la Consiliul de Securitate ONU, prin declaraţii politice, formulate fără mandat”. Aluzia era la disponibilitatea premierului actual, de a demara diligenţele politice, la nivelul instituţiilor abilitate, pentru recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel, la primirea, anul trecut, de către premierul Benjamin Netanyahu şi preşedintele Reuven Rivin. Faptul că nu avem ambasador într-o ţară cu care întreţinem solide relaţii diplomatice de 70 de ani, e fireşte o… performanţă a politicii noastre externe. Primit recent la Casa Albă, de preşedintele american, Donald Trump, care a recunoscut Ierusalimul drept capitala statului Israel, şi a recomandat aliaţilor să facă acelaşi lucru, preşedintele Klaus Iohannis, obsedat să obţină al doilea mandat, nu a explicat motivele reticenţei sale, în legătură cu această problemă delicată. Era un bun prilej. A acceptat opoziţia pentru Nord Stream II, adică o lovitură la adresa Germaniei. Citind de pe foile avute în faţă, ieri, preşedintele Klaus Iohannis a invocat „grave derapaje” care „au creat impresia eronată pe fond, a unei lipse de predictibilitate pe dosare de politică externă, sensibile şi complexe”. Sigur că da. Şefii de misiuni diplomatice şi consulii generali, cu expertiză în politica externă, şi-au zâmbit în barbă. Trăim într-o lume extrem de complexă, cu provocări subtile, în care o politică externă independentă, devine tot mai anevoioasă. Avem o politică externă de rit nou. Care nu ne este proprie. Până şi premierul bulgar, Boris Borisov, şi-a permis nu demult „glumiţe” pe seama României. Protejarea intereselor românilor din afara graniţelor trebuie să fie o prioritate a diplomaţilor noştri aflaţi la post, chemaţi să vegheze a nu se mai întâmpla umilinţele la care a fost supusă diaspora, la 26 mai a.c., când dorea să-ţi exercite dreptul constituţional de a vota. Fiindcă asta ne interesează, precumpănitor: votul. Şi nimic altceva. Relaţii economice, de bună calitate, pieţe de desfacere ş.a.m.d. Persistă o neclaritate. Premierul Viorica Dăncilă, care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, cum spune legea fundamentală, nu a înjurat ţara pe la Bruxelles, cum au făcut-o copios alţii, trecuţi cu vederea de domnul preşedinte, a făcut, dimpotrivă, cu tenacitate, tot ce i-a stat în putinţă, pentru un parteneriat cât mai solid cu vecinii din regiune. Strategia de politică externă a României este parte a programului de guvernare, pe care Parlamentul l-a aprobat. Rolul central în această activitate revine ministerului de Externe, şi toată lumea este de acord că ministrul de Externe este „şeful diplomaţiei”. La noi se înţelege, în traducere otova a Constituţiei, că preşedintele e şeful… şefului, adică primul diplomat al ţării. Spuneam că situaţia internaţională este complexă, din cale-afară. Importantă este evitarea cu inteligenţă a riscurilor determinate, atât de susceptibilităţile UE, cât şi cele ale SUA, promovându-ne priceput interesele, vorbind în interior, dar şi în exterior, aceeaşi limbă. Problema este că unii recomandă limba engleză, alţii limba germană, şi, mai nou… franceza. Cu accente româneşti. Limba română ar trebui să fie cea mai potrivită pentru politica noastră externă. Şi a fost odată. Potrivit discursului lui Klaus Iohannis, relaţiile importante ale României cu statele relevante sunt în ordine: SUA, Moldova, Franţa, Germania, urmate de Italia, Polonia, Marea Britanie, Japonia. O ierarhizare destul de interesantă.