Şi acum? Nici un plan B din partea partizanilor britanici ai „Brexit” fiindcă oricum negocierile durează de multă vreme, perturbând într-un fel sau altul UE. Ataşaţi suveranităţi lor naţionale, britanicii au întreţinut istoriceşte un raport complex cu construcţia europeană. S-au alăturat târziu. „Învingătorii” referendumului au dispărut din peisaj. Fostul primar al Londrei, Boris Johnson, ministrul justiţiei, Michael Gove, liderul UKIP, Nigel Farage, sunt daţi absenţi de vineri dimineaţă. Într-o consternare generală, David Cameron, premierul britanic ne-a comunicat că lasă succesorului său sarcina activării articolului 50 din Tratatul de la Lisabona. Şi Boris Johnson liderul „Leave” la nivelul conservatorilor, consideră că nu e nici o urgenţă. Aşa opinează el. Ministrul finanţelor, George Osborne, are piciorul ridicat de pe „acceleraţie”, mai ales la vestea delocalizării multor anteprize britanice. În schimb, miniştrii de externe, din şase ţări fondatoare UE (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) reuniţi la Berlin au invitat Londra să lanseze cât mai repede cu putinţă procedeul ieşirii. S-a anunţat că, astăzi, Parlamentul European adoptă o rezoluţie, iar la Bruxelles se multiplică gesturile simbolice: cei 27 de reprezentanţi permanenţi (ambasadori) ai statelor membre s-au reunit fără colegul lor britanic, pentru pregătirea summitului de azi şi de mâine şi, deja, se ştie că David Cameron nu va fi invitat miercuri. Rămâne de văzut dacă „cei 27” sunt pe aceeaşi lungime de undă. La Paris se cunoaşte că, dacă SPD sau Wolfgang Schauble, ministrul german al finanţelor, sunt de acord cu accelerarea etapelor, cancelarul Angela Merkel a cerut calm şi determinare şi nu este perfect aliniată. Ca şi în cazul Greciei, Angela Merkel vrea să câştige… timp. Oricum, articolul 50 al Tratatului de la Lisabona nu este un instrument de şantaj şi aşa cum „Bild Zeitung” aduce în atenţie, UE are decenii de experienţă în gestionarea crizelor. Guvernul britanic s-a evaporat. De la anunţul demisiei sale, care s-ar putea produce până în octombrie, premierul conservator, David Cameron, şi guvernul său se ascund. În partidul conservator bătălia pentru succesiunea lui David Cameron este lansată şi doar Boris Johnson, deocamdată, este un candidat anunţat. În schimb, opoziţia oficială este la bordul imploziei. Paradoxal. După demisia deputaţilor membri ai cabinetului fantomă, condus de Jeremy Corbyn, acesta este considerat responsabil de înfrângerea câmpului „Remain”. „Jeremy Corbyn este un tip bun şi decent, dar nu este un lider”, a declarat Hilary Benn, fost şef al diplomaţiei în cabinetul fantomă. Cu toate acestea Corbyn are o susţinere solidă a simpatizanţilor şi exclude, momentan, demisia. În mijlocul acestei cacofonii, şi în acest haos deplin, o singură voce deplin raţională: cea a Nicolei Sturgeon, premierul scoţian, liderul Scottish National Party (SNP). Scoţia este în prezent guvernată de o echipă stabilă. A votat preponderent (62%) în favoarea menţinerii în UE şi Nicola Sturgeon anunţă deschiderea consultărilor cu Bruxelles-ul pentru studierea posibilităţii menţinerii Edinburgh-ului în Europa. Bineînţeles, la orizont se prefigurează un alt referendum. Ceea ce ştim în momentul de faţă este că Marea Britanie, care mereu a încercat să ne demonstreze o democraţie în bună sănătate, şi o etică a puterii, n-are lecţii de dat. Deşi nu asta e problema. Complexitatea construcţiei europene, s-ar putea crede, că a fost corodată de Londra, dar după „Brexit” toată lumea joacă acum cu cărţile pe masă. Regatul Unit îşi ţine răsuflarea. Regina încă n-a abdicat.
