Cupa României: Amintiri de neuitat

0
279

Nu știu de ce, dar de data aceasta, cucerirea Cupei României, aducerea ei în Bănie, are un parfum aparte. Cu o trăire aparte, generată și de o îndelungată așteptare. Știm că nu vă facem să zâmbiți. Fiindcă în fotbal judecata de la urmă are loc în fiecare zi. Că puteam și în ediția trecută sau în alte împrejurări, când am fost aproape de a atinge trofeul, nu se mai pune. Astăzi însă, trofeul se găsește în vitrina clubului. Aparține echipei lui Devis Mangia – concentrată și muncitoare – dar bucuria este a suporterilor minunați, fantastici, inegalabili, care au creat pe Arena Națională o atmosferă electrizantă, specifică celei din cochetul stadion al Craiovei. Merită, așadar, să ne bucurăm cu toții, fiindcă altă dată, mai demult, n-am făcut-o din varii motive. În 1993, pe Stadionul Național, (10.000 de spectatori), Craiova se impunea (2-1) în fața Daciei Unirea Brăila, dar îl pierdea pe internaționalul Emil Săndoi, grav accidentat de Petrache și toată bucuria de circumstanță s-a sublimat în tristețe iremediabilă. Emil Săndoi urma să fie transferat la Lyon, și era component al echipei naționale. Cu numai doi ani înainte, în 1991 (2-1 cu Bacăul) rezultatul a fost umbrit de o polemică aprinsă în presă cu observatorul federal Mircea Cezar Ionescu “anti-Craiova” de partea altui “prieten”, tușierul Mircea Salomir, pe marginea unei semnalizări, la golul doi al Craiovei. În 1981 Craiova învingea (6-0) pe Poli Timișoara, dar câștigase campionatul și … Cupa se cuvenea. Bucuria a fost, așadar, moderată. În schimb, în 1983, Craiova bătea cu 2-1 pe Timișoara, pe “23 August” (50.000 spectatori), însă echipa din Bănie aflase că nu va putea participa în Cupa Cupelor, unde ar fi fost cap de serie, fiindcă finala competiției s-a disputat prea târziu. Drept rezultat, chiar în primul tur, a trebuit să dăm piept cu croații de la Hajduk Split (1-0; 0-1). În 1978, o victorie cu Olimpia Satu Mare, cu Ilie Oană pe banca tehnică, a adus ceva efervescență în rândul suporterilor, dar nu una deosebită. În schimb, câștigarea primei cupe, în 1977, a avut “de toate”. 2-1 cu Steaua, după o desfășurare fabuloasă, cu maxim suspans, dar finala s-a disputat fără Constantin Teașcă pe banca tehnică și rezultatul a fost eclipsat de divorțul îndelung comentat în presă. Constantin Teașcă nu câștigase nici un trofeu, în toată cariera lui de antrenor, participase, efectiv, la cucerirea acestuia, dar intrase în dispută cu “universitarii” din secția de fotbal a clubului. A urmat o vară fierbinte, eram după cutremurul teribil și lumea suporterilor era împărțită în pro și contra. Amintiri duioase, care nu fac altceva decât să augmenteze importanța performanței de acum.