Şi anul acesta, precum şi în anii precedenţi, Festivalul de Poezie şi Dramatrugie „Patrel Berceanu” (25-26 aprilie) ajuns la ediţia a 5-a, prin strădania consecventă a scriitorilor craioveni Nicolae Coande, secretarul literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova şi Mihai Firică, preşedintele filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, s-a vrut şi reuşit un vibrant omagiu adus unui poet acoperit de talent, un publicist „cu vână”, plecat prematur dintre noi, la vârsta de numai 55 de ani. Şi Nicolae Coande şi Mihai Firică merită, fără vorbe de prisos, pentru demersul lor consecvent, de a omagia un suflet cinstit şi cald, în care pâlpăia cea mai frumoasă vibraţie de ţară, de a rememora un lider de conştiinţă şi sensibilitate colectivă, onorul de circumstanţă. Nu ştiu dacă băileşteanul Patrel Berceanu, absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (Secţia Teatrologie-Filmologie) din Bucureşti, membru al Cenaclului „Amfiteatru” (în timpul studenţiei) şi apoi „Ramuri”, avea aspiraţia de a-l eclipsa într-o zi, în Băileştiul natal, pe Amza Pellea, ca notorietate, dar avea o înzestrare aparte de isteţime, tipic oltenească şi un duh al prieteniilor sincere. Cu o cultură solidă, fineţe şi haz, dar şi stil, avea talentul frondei fără stridenţă, al agresiunii politicoase, subminării regulilor fără urmă de grosolănie. Nu ştia să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Putea fi şi capricios, imprevizibil, acid în replică, excesiv în opinii. Modest fără ostentaţie, poate imprevizibil şi frecvent învolburat, Patrel era o voce, uneori riscantă, în nişte vremuri ale platitudinilor totale şi ale unui conformism absolut, alergia lui la impostură fiind una vocală. Gândea original şi nu abdica, oricât de puternic era tăvălugul şabloanelor. A publicat în „Viaţa studenţească”, „Scânteia tineretului”, reviste literare, între care evident „Ramuri”. Sub o mască atât de blândă a unui poet talentat se ascundea un neînvins şi invincibil spirit umanitarist. Între 1990 şi 2006 a devenit secretarul literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, din Craiova şi director al Teatrului pentru copii şi tineret „Colibri”. A debutat cu volumul „Sentimentul baricadei” (1976), carte urmată de „Poeme în mărime naturală” (1983), „Întâmplarea cea mare” (1984), „Lacrimi civile” (1991) şi „Şase feluri de frică, şapte feluri de curaj”, ş.a.m.d.. Din noianul de întâmplări, trăite împreună –nu s-a dorit niciodată un combatant de prima linie-, am să mă refer la una, petrecută la un meci de fotbal al Craiovei, pe „Central” la 24 noiembrie 1978, cu Steaua Bucureşti (4-6) în mare formă la acea vreme. Partida respectivă se disputa, la puţine zile, după tragicul accident de vânătoare de la Perişor. Tribuna oficială era „golaşă” în urma măsurilor represive luate de liderul comunist de la Bucureşti, în schimb se auzea, de la ceea ce se numea masa presei, vocea diriguitoare a lui Valentin Ceauşescu, un mentor al echipei steliste. Ei bine, Patrel, tulburat de indignare, ce credeţi că făcea? Îl imita cu o voce tare, ostentativă, pe Valentin Ceauşescu, aflat la cel mult 10 metri de noi. Nu ne-a luat duba miliţiei, de la acel meci, încerc să cred şi acum, mai mult pentru faptul că Valentin Ceauşescu nu şi-a prins mintea cu noi. Mie îmi amorţiseră genunchii. Dacă nu avea un sfârşit prematur, acest poet de real talent al Craiovei ar fi putut fii întâlnit acum pe stradă. Dar mi-e teamă că atunci n-ar fi avut parte de nici una din laudele care acum nu-l pot ajunge din urmă. Dispariţia lui –un om de baricadă etică- a lăsat nevindecată o perfidă cicatrice în viaţa culturală a Craiovei.
