„Drumul meu”, un film documentar pe Netflix, despre Silvio Berlusconi

0
326

Pe cine mai interesează azi Silvio Berlusconi (84 ani), eurodeputat din partea Forza Italia? Întrebarea poate părea firească, numai că Silvio Berlusconi, considerat de Forbes ca fiind cea mai prosperă persoană din Italia cu o avere de peste 7 miliarde de dolari, a fost cel mai longeviv premier (1994-1995, 2001-2006, 2008-2011) şi aparţine isoriei contemporane italiene, fost actor al vieţii politice internaţionale, indiferent de ceea ce spun detractorii săi. Filmul realizat, după cartea lui Alaine Friedman „My way”, publicată şi de RAO, nu este o capodoperă, dar este pe alocuri incitant, în măsura în care Silvio Berlusconi, nu lipsit de umor, se destăinuie, cu părţi mai puţin cunoscute din biografia sa. Autorul cărţii „My way” a fost de patru ori premiat cu British Press Award, şi este singurul jurnalist american, care a primit medalia de aur din partea parlamentului italian. Silvio Berlusconi, căsătorit cu Carla Dal’Oglio, Veronica Lario, apoi în „parteneriat” cu Francesca Pascale, şi mai recent cu Antonia Fascina de numai 30 de ani, are vârsta papei Francisc, dar cu umor afirmă că „el pare mai tânăr”. Scenariul filmului este croit după ce autorul cărţii „My way” şi-a urmărit timp de doi ani personajul, studiindu-i obiceiuri, interacţiunea cu lideri politici, de anvergură, precum George W. Bush, Barak Obama, Vladimir Putin, Tony Blair, Nicolas Sarkozy, Angela Merkel. Personaj complex, abil, sagace, carismatic, cu un CV amuţitor: 20 de ani de anchete, 60 de procese pentru corupţie, peste 800 milioane de euro cheltuieli prin instanţe ş.a.m.d. O parte din filmări s-au făcut în vila sa de la Arcore de lângă Milano, unde proprietatea se întinde pe 73 de hectare, iar palatul are 72 de camere, cu colecţii de tablouri de valoare imensă, cadouri simbolice primite de-a lungul timpului, inclusiv din perioada în care deţinea proprietatea echipei de fotbal AC Milan. Bune sunt pasajele care demonstrează relaţiile dezastruoase dintre Silvio Berlusconi şi partenerii europeni în timpul crizei euro. Povestea miliardarului, care a cucerit Italia şi s-a opus inoperant războiului din Irak, utilizând un amalgam de metafore, la o întâlnire cu George W. Bush, spuneam că este captivantă. N-a avut câştig de cauză nici în cazul Libiei, ale cărei relaţii cu Italia sunt din vechi timpuri, particulare. A enunţat propria teorie, de ce ţări precum Irakul şi Libia nu pot implementa democraţia. Numai Mohamed Gadafi, putea ţine unite peste 100 de triburi aflate alminteri în conflict, care periodic îl realegeau ca rege al lor. Nicolas Sarcozy s-a dovedit însă mai şiret ca Berlusconi în chestiunea libiană. În momentul în care Gadafi a trimis tancurile la Bengazi, în momentul a ceea ce s-a numit „primăvara arabă”, Nicolas Sarkozy a acţionat cu fermitate, fără consultări prealabile. Şi Silvio Berlusconi spunea adevărul, fiindcă Phil Gordon, o cunoştinţă a românilor din vara lui 2012, fost asistent al lui Hilary Clinton, povesteşte cum însoţind-o pe şefa departamentului american de stat, la 19 martie 2011 la Elysee, Nicolas Sarkozy a anunţat-o că aviaţia franceză a început bombardarea Libiei. Preşedintele francez oferea administraţiei americane posibilitatea de a se opune, cea ce nu s-a întâmplat şi o rezoluţie a Consiliului de Securitate a fost obţinută două zile mai târziu. SUA s-a văzut în faţa faptului împlinit. În luna iunie a.c. Phil Gordon va lansa o carte a sa intitulată „The false promise of regime change în the Middle East” în care nu este exclus să facă referiri la acest moment. Nicolas Sarkozy avea propriile „socoteli” cu Mohamed Gadafi, care se spune i-ar fi finanţat campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, şi povestea nu este încheiată în justiţie. În Libia, nu este pace nici în prezent, după ce omul forte al Estului, mareşalul Kalifa Haftar în ofensivă, împotriva guvernului de coaliţie naţională, cu sediul la Tripoli, a fost slăbit de intervenţia turcă. Interesant un detaliu: după apariţia cărţii, Silvio Berlusconi n-a mai discutat cu autorul acesteia.