Gianni Morandi şi tragedia imigranţilor

0
101

Cu puţine însă semnificative excepţii, n-am fost niciodată cine ştie ce fan al muzicii uşoare româneşti. Un anumit eclectism, o mare doză de mimetism – şi nu neapărat după modele cu adevărat merituoase, unele chiar virtuoase -, ci mai curând, sub spectrul unor mode de circumstanţă, asumat efemere şi pasagere, a dominat decenii această specie muzicală lejeră, în care liniile melodice mai totdeauna monotone şi-au asociat texte de un infantilism deseori mediocru. Nici tradiţia şansonetistă franceză, nici gravitatea, sub incidenţa unei tulburătoare revolte sociale, a muzicii country americane n-au trecut din rândul mulţimilor de ascultători zeloşi în cel al creatorilor – compozitori şi interpreţi – zise, oarecum impropriu, muzici uşoare.

În acest context, gândesc, iarăşi cu câteva puţine excepţii, genul acesta la noi n-a purtat spre zona socialului, spre matca unui comportament de civism veritabil, nici pe compozitori şi, cu atât mai puţin, pe interpreţii ca atare. Ne-a lipsit chiar şi tipologia cantautorului care, în Italia, are o tradiţie sădită în humusul unei culturi, dacă se ia în considerare un fapt mai puţin cunoscut în afara unor cercuri de specialişti din afară, dar de o mare evidenţă acasă, în rândul italianului de rând. Ca limbă literară, unitară şi, dacă se vrea, „naţională”, italiana e, printre altele, şi fructul acestui gen de muzică. Încă şi azi, în laboratoarele de fonetică ale facultăţilor de profil, italiana se studiază în baza unor texte ale unor şlagăre altminteri celebre, ca şi interpreţii lor. Ajunge să evoc aici faimosul cântec „Volare” al neuitatului Domenico Modugno (onorat, spre sfârşitul existenţei sale lumeşti, cu titlul de senator pe viaţă), ca şi câteva ale lui Lucio Dalla (nu mai puţin faimosul „Piazza Grande” de prin anii şaizeci, ca să nu mai vorbesc de „Caruso” cu o fulminantă carieră), dar mai ales creaţiile lui Fabrizio De André, „baladele” sale intrigante şi, nu o dată, instigatoare prin revolta contra unor evenimente dramatice din realitatea imediată.

Într-un astfel de particular context, numele şi figura lui Gianni Morandi, poate mai cunoscută publicului românesc de vârsta a treia graţie peliculei „În genunchi mă-ntorc la tine” de prin aceeaşi ani şaizeci coincizând chiar cu lansarea sa acasă şi în lume, a revenit, zilele trecute, în centrul aprigei dezbateri generate de tragedia sutelor de imigranţi morţi şi dispăruţi în apele Mediteranei în drumul lor disperat spre o lume şi o viaţă mai bune.

Pe pagina sa de socializare, Morandi, la peste şaptezeci ani conservând încă o neverosimilă tinereţe, şi-a exprimat durerea şi revolta pentru tragedia înregistrată. Fără acuzaţii precise, nici instituţionale şi nici politice, el îşi exprima o disperare de om al cetăţii şi al lumii „noi”, al unei Europe cu un orgoliu mai degrabă retoric, al unei lumi pretins schimbate în bine, dar care continuă să rămână surdă la astfel de tragedii ce amintesc mai curând de vremuri revolute, de Ev Mediu, dacă nu chiar mai timpurii.

În câteva ceasuri doar, cantautorul Gianni Morandi a fost asaltat, pe pagina sa de FB, de peste 1400 de postări. Neplăcuta surpriză avea s-o detecteze şi s-o denunţe însă constatând că mai bine de jumătate de postaci îşi exprimau dezacordul, ba chiar în limbajul licenţios, suburban pe punctul de a funcţiona, de-acum, din păcate, ca o nouă şi detestabilă „gramatică” comunicaţională.

„ Dincolo de insulte – a ripostat ulterior Morandi -, ce de-acum sunt o obişnuinţă pe reţele, fraze de genul „eu m-aş duce să bombardez acele nave”, ori „cu toţii sunt delincvenţi şi violatori”, ori încă „sosesc aici doar ca să ne chinuiască”, m-au lăsat fără cuvinte… Poate câţiva dintre aceşti postaci au familie, copii, iar duminica merg la biserică. Fireşte, cine ştie, nu ascultă nici vorbele Papei Francisc”.

Mai grav, nu puţini îl acuză de un fals moralism („cu portofoliu plin), cerându-i să-i găzduiască el pe imigranţi în „căsoaiele” sale, iar alţii îi recomandă mai bine să-şi vadă de cântatul său. Morandi a replicat, totuşi, amintind că milioane de italieni au trecut, prin secole, prin aceeaşi dramatică experienţă a emigrării şi, din fericire, n-au fost trataţi cu atâta indiferenţă şi lipsă de respect.

Apoi, au sosit mii de susţineri în apărarea celebrului cantautor, de la oameni simpli, dar şi din partea unor artişti, intelectuali, politicieni…

S-a închis însă, din păcate, doar o paranteză în tragedia ce-a luat proporţii catastrofale în Mediterana. Fiindcă, aşa cum se ştie, nici de data aceasta, UE, la nivelul celor 27 de şefi de stat şi de guvern convocaţi tocmai pentru o decizie rezolutivă, nu s-a făcut acel pas aşteptat. Mai mult, n-au lipsit chiar şi din rândul unor lideri mai dinspre… Nordul european replici nu atât de departe de cele incriminatorii ale postacilor „fascişti şi rasişti”, cum, pe bună dreptate, Morandi însuşi a sfârşit prin a-i caracteriza.

P.S.

Dintr-o eroare de „digitare”, în Blog/Notesul din numărul de ieri, în denumirea secţiunii speciale a Premiului Penne create pentru fotbalistul de la PSG, Marco Verratti, se va citit corect „Mândru de a fi abruzzez”, ceea ce, în alţi termeni, înseamnă şi „Mândru de a fi din Abruzzo”.