Puţini sunt autorii români, pe care i-am citit cu aceeaşi plăcere, precum cea dăruită de paginile lui Andrei Pleşu, „biograful îngerimii”, între altele şi părintele multor dileme, unele prea relativizante, cum spunea undeva Dorin Tudoran. Chiar şi atunci sau mai ales atunci, când nu i-am împărtăşit deloc părerile, mai ales că şi-a oferit fiecăreia din administraţiile care au urmat după 1990, serviciile, părăsite prematur. Că şi-a mai coafat şi domnia sa dizidenţa presupusă pe seama consecinţelor participărilor la „neuitatele” conferinţe pe tema meditaţiei transcedentale, chiar că n-a mai contat şi nu despre asta e vorba. Deşi ar fi multe de spus. S-a înrolat de bună voie, în elitele lui Traian Băsescu, până s-a convins cum recunoştea ulterior „cât preţ punea de fapt încercatul şef de navă pe virtuţile academice”, l-a susţinut, e drept mai discret, pe Klaus Iohannis, în alegerile pentru primul mandat, pentru ca la puţină vreme după aceea să scrie un text acid, intitulat „O gară europeană”, după ce Sibiul fusese „Capitală europeană”, în care demola „lucrul bine făcut” de fostul primar ajuns preşedinte. Andrei Pleşu, ca fiecare dintre noi, are propriile idiosincrazii şi una dintre ele îl vizează pe Crin Antonescu –candidat la alegerile prezidenţiale-, despre care, de dată recentă, pe TikTok, povesteşte aferat că „n-are nimic în cap, decât să ajungă preşedintele ţării. Că toate cunoştiinţele lui economice, politice, juridice, culturale sunt cvasi-nule”. Nu sunt convins că Andrei Pleşu şi crede ceea ce scrie şi am la îndemână destule exemple, unele peremptorii, dar ştiu că adversitatea sa, exagerată, faţă de Crin Antonescu, nu este deloc de dată recentă. Credeam că s-a mai estompat cu trecerea timpului, dar asta nu s-a întâmplat. Fiindcă, de pildă, într-un text intitulat „Un politician second hand”, apărut în cartea „Faţă în faţă. Întâlniri şi portrete” (Humanitas, 2011) îl considera că vorbeşte ca un „rândaş” şi este un „Rică Venturiano care se joacă de-a Vlad Ţepeş”. Nu mai stărui asupra altor descrieri deloc simpatice, şi deloc adevărate. Îşi încheia totuşi tableta respectivă la o manieră optimistă. „Poate că, într-un târziu, nu prea târziu, Crin Antonescu se va decide să se schimbe. Să se remodeleze. Să fie mai puţin Crin Antonescu”. Era o vreme în care Andrei Pleşu înălţa adevărate ode lui Monica Macovei, Mihai Răzvan Ungureanu, Emil Hurezeanu, Laura Codruţa Koveşi, aceasta fiind considerată „o noutate stilistică pe scena publică („Pe mâna cui suntem” ed. Humanitas, 2018) are ţinută, are stil şi iradiază normalitatea”. Mai spunea că nici o altă prezenţă nu-l poate trezi dintr-o somnolenţă depresivă. Te freci la ochi. Şi autorul o făcea convins că nu se grăbeşte să dea verdicte, să distribuie partizan albul sau negrul. Andrei Pleşu are de bună seamă simţul umorului de calitate şi l-a probat nu rareori. Recitind unele texte proprii poate zâmbi acum. De ce încrâncenează, în cazul lui Crin Antonescu, e aproape enigmatic. În nu puţine alte situaţii şi-a schimbat după un timp părerea. Cum recomandă şi altora. De pildă, în schimbul de epistole publicate în „Chipuri şi măşti” îi făcea o execuţie, deloc prietenoasă lui Alexandru Paleologu, care încerca să fie simultan „ambasadorul golanilor” şi şeful misiunii noastre oficiale în Franţa, pentru ca ulterior într-o tabletă „Memento Alex Paleologu („Faţă în faţă. Întâlniri şi portrete”) să-l considere „ultima reverenţă pe care o face veacului nostru boierimea autohtonă”. Şi avea cunoştinţă de multe. Fiindcă în cartea sa „Eu fiul lor. Dosar de securitate” (Polirom, 2010) Dorin Tudoran publica lista celor care l-au turnat la Securitate, o listă deschisă de… Alex Paleologu. Dar vorba poetului din Bulzeştiul Doljului: „Nu ne mai mirăm de nimic / Suntem în continuu progres”. În rest Dumnezeu cu mila. Artileria tunarilor orbi n-avea nevoie de aportul unui erudit cu un impozant prestigiu cultural intern. Discreditarea până la suprimare a dezbaterii, cum e cea la care ne referim, coboară prea mult intelectual.
