Cândva, chiar şi prin veacurile stânjenitoare ale regimurilor imperiale, despoţi regali ori voievozi nobiliari aveau grijă ca să-şi asezoneze chiar şi modesta, uneori, cultură asimilată prin lectură, prin numirea la diriguirea acestui sector a unor scriitori ori gânditori de indiscutabilă faimă. Printre cele mai consacrate exemple, cel lui Goethe, un fel de cancelar, la Weimar, pe post de instanţă oraculară, ori al lui Andrè Malraux, ales de generalul De Gaulle să conducă destinele culturii franceze prin anii Şaizeci ai trecutului secol.
Spre astfel de gânduri m-a îmboldit vânzoleala, fatalmente grăbită, prin foaierul Naţionalului craiovean ce găzduieşte, printr-o deja onorantă tradiţie, actuala ediţie a Târgului de carte „Gaudeamus”. Ivite ca nişte plăpânde iscodiri ale cugetului, gândurile acestea m-au purtat, cu o inocenţă mai mult ori mai puţin vinovată, către o întrebare care, la o primă estimare, ar părea gratuită şi chiar nonşalantă: câţi dintre politicienii noştri de azi mai citesc; şi, mai ales, cum şi ce anume? E cu totul nepotrivit să punem la îndoială paternitatea unor biblioteci, probabil că unele somptuoase, încropite, mă tem, fie dintr-un moft al orgoliului în cheia competiţiei cu „lumea bună”, fie, aşa cum se întâmpla, prin anii 70 cu un medic ginecolog din Bănie, sub impusul de uşoară nuanţă burgheză, care îmi spunea, nonşalant dar onest, că ţinea neapărat să-şi umple toate rafturile încăpătoarei biblioteci „materiale” pe care dăduse un sac de bani.
Mă îndoiesc că politicienii de azi mai dau vreun ban pe …citit: al cărţilor, fireşte, ce aparţin patrimoniului tradiţional formativ, fiindcă, altminteri, lecturile lor se rezumă, probabil de o manieră impresionantă cantitativ, la miile de pagini de strictă birocraţie ale unei agende funcţionăreşti de invidiat. Las la o parte lectura presei, de-acum virtualizată şi transformată într-o şcoală mai curând a prostului gust: asta e deja virală şi tare mă tem că tocmai ea a devenit pe nedrept substitutul adevăratei şi beneficei lecturi, instauratoare de orizont şi de destin cultural şi uman.
Fireşte că, privindu-i, pe sticlă, ori mai îndeaproape, vocile şi privirile obosite ale celor mai mulţi nu sugerează consecinţe ale vreunei osteneli cu cetitul de cărţi. Au, gata pregătit, şi un atu, folosit ca un alibi convingător şi, de ce nu, chiar temeinic, legitim: n-au timp de lectură. Ba nici măcar nu mai au timp nici de viaţă personală, ca să nu spun, cu risc de ofensă, privată.
Îmi amintesc, totuşi, de la o tensionată confruntare electorală la un scrutin prezidenţial de acum vreo patru ani şi ceva, cum unul dintre candidaţi, în funcţie, cum s-ar zice, la întrebarea cu privire la ultima carte citită a greşit până şi numele …autorului. Care era chiar conaţional, pe deasupra în viaţă şi, încă mai mult, un fan al candidatului. Exemplu suficient în sine pentru a decreta, fără teama de a greşi, că puţini, probabil rarisimi, dintre politicienii noştri actuali îşi mai pierd preţiosul lor timp cu lectura vreunei cărţi, măcar dintre cele ale marii literaturi şi istoriografii naţionale şi mondiale. Aculturalitatea e vizibilă, după cum agramatismul e deja joc naţional, iar suspiciunea se poate întinde mult mai departe, spre ograda gazetăriei, scrise şi vizuale, cuprinzând, de data asta cu un risc major, şcoala şi universitatea.
Spectrul acestei ere a ne-cititului e critic şi e deja un sindrom de o agresivitate cu consecinţe nebănuite pe termen mediu şi lung. Sondaje mai mult ori mai puţin credibile ne asigură că, totuşi, se mai citeşte. S-a spus şi s-a repetat şi în aceste zile în cadrul ediţiei „Gaudeamus”: câte sunt însă, îndoielile mele au la bază nu o ordine cantitativă (dominată de o literatură de consum, digerabilă, fireşte, însă nulă ori chiar destructivă educaţional), ci una calitativă, fundată pe opţiuni împinse spre marile creaţii ale culturii naţionale, ca şi spre noutăţile cu suport axiologic cert.
Cât despre lumea politicii, cine îşi închipuie că vreun senator, deputat, ministru ori vreun primar s-ar mai sustrage aventuroaselor spectacole de cinism ieftin cheltuit în limbuţii agramate spre a petrece, câteva ceasuri, în compania, dacă nu a Katamozivilor, atunci măcar a lui Tănase Scatiu. Fie şi pentru că „simpaticul” protagonist al boierului Duiliu Zamfirescu, de altfel ambasador al României la Roma, prin anii optzeci ai veacului lui Eminescu, are, cu siguranţă fără să-şi fi dorit, o droaie de moştenitori prin lumea dâmboviţeană de acum.
