O, biet actor! Sau despre Teatrul Naţional din Craiova zilelor noastre

0
751

Mircea Cornisteanu, directorul Teatrului Naţional "Marin Sorescu"

Într-o Românie a bâlbelor legislative, a lipsurilor materiale, a disponibilizărilor cu toptanul şi a tăierilor salariale cu barda, a promovării incompetenţei şi nonvalorilor, Cultura e şi ea în cârje. Dezonorat şi deznădăjduit, slujitorul ei – aflat fie la vârsta speranţelor, fie la cea a retrospectivelor – a ajuns să-şi strige nedreptăţile în stradă. I-a răspuns doar ignoranţa celor sus-puşi. Aşa că se vede nevoit să caute subterfugii, să improvizeze, să supravieţuiască…

La ce (mai) e bună cultura şi care sunt perspectivele pe care le oferă, ce mai reprezintă actorul vremurilor noastre şi cât este de condamnabil faptul că migrează el spre telenovele sau că mută scena în spaţii noi, precum barurile, care mai sunt gusturile publicului în materie de spectacol şi cât e dispus acesta să cheltuiască pentru a şi le satisface – despre toate acestea l-am întrebat pe directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, regizorul Mircea Cornişteanu.

Lovită şi ea de măsurile anticriză, instituţia craioveană – aflată în pragul celui de-al 161 an de existenţă – se fereşte cum poate, încercând să-şi apere, înainte de toate, prestanţa artistică. Totodată, se străduieşte să ţină pasul cu tehnologia modernă, deşi mai este mult până să se poată compara, din acest punct de vedere, cu instituţii-surori europene. Şi cum toate sacrificiile au un preţ, cel plătit de TNC este… obţinut din închirierea propriilor spaţii inclusiv unor târguri de îmbrăcăminte şi încălţăminte…

În acelaşi timp, îndrăzneşte să spere că într-o zi, nu prea îndepărtată, se va transforma într-un centru cultural modern, care să adăpostească nu numai săli de spectacole, ci şi o galerie de artă, librării, ba chiar şi un club-bar. Toate aceste neajunsuri şi umilinţe drept „răsplată” pentru sutele de participări la festivaluri şi turnee în întreaga lume, în urma cărora teatrul craiovean a fost distins cu atâtea importante premii…

Interviu cu Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”

Domnule Mircea Cornişteanu, care ar fi cuvântul prin care aţi defini, per ansamblu, anul teatral 2010 la Naţionalul craiovean?

– 2010 a fost un an necăjit… Necăjit nu numai pentru teatru, ci pentru mai toată suflarea bugetară a României. Un an cu bâlbe care au creat haos legislativ, cu decizii luate la nivelul superior care, teoretic, pot fi înţelese, dar care au fost puse în practică, după părerea mea, nu tocmai înţelept.

Restructurările impuse de Guvern inclusiv în sistemul administrat de Ministerul Culturii nu au ocolit nici instituţia pe care o conduceţi. Care au fost consecinţele OUG 63/2010?

– Faptul că a trebuit să fie făcute restructurări, reorganizări ale instituţiilor cred că a fost în regulă. Toate teatrele din România, inclusiv Naţionalul craiovean, puteau funcţiona şi cu mai puţin personal decât aveau. Nu a fost o tăietură atât de „cu barda” cum au încercat unii să o prezinte, nu a fost o tragedie decizia finală, pe care ministrul Hunor Kelemen a obţinut-o destul de greu, luptându-se în Guvern ca reducerile din instituţiile de spectacol subordonate Ministerului Culturii să nu fie atât de drastice pe cât ar fi putut să fie, ci numai de 10-12 procente. Concret, la TNC, din 147 de posturi, câte aveam în statul de funcţii, au rămas 129. A trebuit să reduc 18, nu conta care. Din fericire, 11 erau vacante, aşa că, practic, au plecat numai 7 oameni „în plată”. Am redus posturi din mai toate compartimentele, chiar şi două de actori, dar care erau vacante, am făcut redistribuiri de sarcini…

Dar, repet, nu a fost o dramă. Sigur, este o dramă individuală pentru fiecare dintre cei care au plecat. Dar asta e situaţia… Nu se întâmplă numai în teatru, nu se întâmplă numai în Craiova, numai în România, ci se întâmplă peste tot în lume să fie disponibilizări. Spre deosebire de restul lumii, la noi oamenii sunt mai puţin obişnuiţi cu ideea că oricând pot fi daţi afară. Americanul, de când se naşte până iese la pensie, ştie permanent că oricând poate fi disponibilizat. Toţi cei care lucrează în sistemul privat din România ştiu că la patron poţi fi oricând dat afară din motive economice, nu mai vorbesc de cei care nu-şi fac treaba… La noi, bugetarii consideră că, odată angajaţi, pot să rămână în funcţie până la moarte. Nu-i chiar aşa şi trebuie să ne obişnuim cu această idee…

Necazul este altul: nu poţi cere celor care rămân să muncească mai mult – pentru că, dacă pleacă unii, ceilalţi trebuie să le preia atribuţiile. Nu poţi cere unui număr mai mic de oameni să facă ceea ce făceau mai mulţi şi, în acelaşi timp să le şi scazi salariile. Ca să muncească, oamenii trebuie motivaţi. Ar fi fost bine ca în instituţiile bugetare banii să poată fi gestionaţi de manageri aşa cum cred ei. Ar trebui să fie la decizia managerului cu câţi oameni mai bine plătiţi să-şi facă treaba. Pentru că, dacă îi spun unuia că îi dau o sută de milioane, sigur nu îl interesează dacă în loc de 8 ore pe zi stă 12 pentru banii ăştia…

Pe lângă restructurări de personal, ce alte măsuri anticriză au fost luate?

– Exact ce scrie în lege la măsurile de austeritate: îngheţarea salariilor, a promovărilor, blocarea posturilor vacante, economii la cheltuieli administrative, neplata orelor suplimentare, neacordarea de prime. Ne supunem rigorilor legii, pentru că nu avem încotro… Din fericire, în afară de această nenorocită de scădere cu 25%, toate celelalte măsuri n-au avut influenţă directă asupra oamenilor. Activitatea propriu-zisă a teatrului nu a fost afectată, anul trecut, decât ca număr de premiere – doar cinci. În rest, am făcut cam tot ce ne-am plănuit, inclusiv punerea în funcţiune a unei noi centrale termice. O investiţie de câteva sute de mii de euro, cu care facem mari economii şi care, în plus, ne dă un grad mai mare de siguranţă.

În aceste condiţii, care credeţi că sunt, astăzi, perspectivele omului de cultură în România?

– Despre perspective poţi să vorbeşti când eşti tânăr sau foarte tânăr. După ce te-ai afirmat, după ce ai devenit cineva în domeniul de cultură în care activezi, nu mai e vorba de perspectivă, ci de satisfacţiile pe care le poţi obţine făcându-ţi treaba la cel mai înalt nivel posibil. Afirmarea omului de cultură, în prezent, în România – dar asta nu e o descoperire a anilor ăstora – a fost totdeauna grea. Nu pe plan naţional, aici e mai simplu, ci pe plan internaţional, pentru că această ţară nu face mai nimic pentru a-i ajuta pe marii ei artişti să se afirme. Din păcate, perspectivele tinerilor nu sunt deloc grozave – şi din cauza asta exodul din ce în ce mai pronunţat al tinerelor. Universităţile lumii sunt pline de foşti olimpici români, care evident că nu se mai întorc după ce dau cu nasul de perspectivele de-acolo, ştiind de unde au plecat… Această mizerabilă atitudine a clasei politice din România – nu numai din ultimii ani, ci mai dintotdeauna – faţă de ştiinţă, artă şi cultură, pentru mine este de neînţeles. Cultura costă puţin în raport cu beneficiile practice, dar şi de imagine ale ţării care produce oameni de artă şi de ştiinţă. Cheltuielile sunt mici, iar beneficiile sunt uriaşe, spun eu. Nu pricep cum de ei nu pricep că investind puţin poţi obţine mult. Gândiţi-vă ce beneficii s-ar obţine prin încurajarea inventatorilor, prin brevetarea în România a multora dintre invenţii. Câte beneficii am obţine dacă am oferi burse şi condiţii de studiu tinerilor excepţionali pe care îi avem. Dacă instituţiile noastre de cultură, de spectacole, artiştii – fiecare în parte – ar beneficia de o promovare mai bună…

"Grăsana", "Cânta maică-mea în far", "Măsură pentru măsură"

Tânărul actor român are aceleaşi suferinţe…

– Tânărul actor român intră în această profesie pe riscul lui. Nu mai e ca pe vremuri, când erau câteva locuri pe ţară la institutele de artă, în speţă la actorie. La cele două institute, de la Bucureşti şi Tg. Mureş, erau 10-15-20 de absolvenţi, în unii ani chiar şi mai puţini, iar în cele 45 de teatre dramatice îşi găseau permanent loc. Acum, cele câteva sute de actori care termină anual –  la zecile de institute de teatru, majoritatea foarte, foarte modeste ca posibilităţi de pregătire pentru studenţi – intră la facultăţi chiar şi pe banii lor, îşi plătesc „bastonul de mareşal” pe care să-l ia sub formă de diplomă după 3 ani de studii. Ei ştiu că în teatre nu sunt locuri, dar se duc cu speranţa – evident, de cele mai multe ori deşartă – că o să rupă gura târgului în curând şi că o să fie cei mai mari artişti din lume. Dar asta este o aspiraţie firească… Însă sunt mulţi care se duc acolo numai de un „capriţ”, de un „pamplezir”, ca să-l citez pe Caragiale, termină facultatea şi dup-aia îşi caută fericirea te miri unde… Cară găleţi ori se scălămbăie pe la televizor sau uită complet de facultatea pe care au făcut-o şi se ocupă de cu totul altceva, având o diplomă de studii superioare.

Deci ei îşi asumă din pornire riscul de a nu profesa actoria. Aşa că… eu cred că e foarte bine că termină câteva sute, dintre care încearcă să profeseze un sfert, din care sfert se afirmă câţiva. Cu cât baza de mase, cum se spunea pe vremuri, e mai largă, cu atât şansa de a apărea autentice talente e mai mare. La tinerii absolvenţi – mă refer la cei din învăţământul de teatru – e însă un lucru pozitiv în momentul de faţă: ei ştiu că n-o să aibă neapărat de lucru într-un teatru şi încearcă, se zbat, aleargă să facă reclame, filme, televiziune, radio, te miri ce, iar cei care insistă şi care au şi ceva talent, şi putere de muncă, şi noroc răzbat în cele din urmă. Dar asta nu e numai în România. La Hollywood aşteaptă mii de fete frumoase crezând că vor ajunge Zeta Johns şi câte una reuşeşte… E un lucru normal şi cred că cel puţin în această profesie de actor şanse există, cu condiţia să ai şi putere, şi nervi, şi noroc să răzbaţi.

Este probabil unul dintre motivele pentru care  scenele se mută în spaţii noi, precum barurile. Ce părere aveţi despre asta?

– Am o părere excelentă. Trebuie să existe o alternativă la teatrul instituţionalizat. Barurile şi spaţiile non-convenţionale, în general, sunt un câştig pentru cei care doresc să se afirme şi care nu o pot face pentru că teatrele instituţionalizate nu au suficiente posibilităţi practice de a pune în scenă un număr prea mare de spectacole. Ei lucrează, cum se zice, off-Broadway, îşi prezintă spectacolele în afara spaţiilor tradiţionale, în afara scenelor profesioniste, dar au şansa să fie văzuţi şi să fie aduşi în instituţiile specializate. Cu cât sunt mai multe astfel de spaţii unde se produc spectacole, cu atât câştigul este mai mare şi pentru comunitate, cred eu. Pentru că ce fac ei acolo niciodată n-o să facem noi pe scenele noastre, după cum niciodată ei n-o să poată face acolo ceea ce se poate face aici. Cred că e bine, că e o alternativă, că o categorie de spectatori importantă poate fi atrasă şi către teatrul profesionist după ce ia contact cu teatrul underground. Nu am decât cuvinte de laudă. Chiar zilele trecute am fost în clubul „Play”, am văzut un spectacol cu trei actori de la teatrul nostru, care, deşi joacă mult la noi simt nevoia – şi mă bucur pentru ei, le-am spus-o – să se exprime şi altfel. Mi-am scos pălăria în faţa lor, şi nu fiindcă era cald înăuntru, ci pentru că au făcut un spectacol pe care îl consider absolut onorabil. Ba chiar au luat şi un premiu cu el la un festival de teatru de studio de la Piteşti. Le-am propus ca, după ce termină stagiunea underground în „Play”, să le preiau spectacolul şi să-l prezentăm în sala studio a teatrului nostru.

Am vorbit despre tineri, dar să ne referim şi la cei cu experienţă… De ce credeţi că migrează marii actori de teatru spre telenovele?

– Lucrurile sunt foarte simple. Cei foarte mari se duc la telenovele pentru bani. Se dau bani mulţi acolo pentru o muncă incomparabil mai uşoară decât cea din teatru. Actorii foarte mari, ajunşi la o vârstă, au obosit, într-un fel, şi nu mai doresc să se consume atât de mult. Pentru că munca de actor de teatru este de salahor, o muncă îngrozitor de grea, inclusiv din punct de vedere fizic. Şi atunci preferă să se ducă la televiziuni, la seriale de cele mai multe ori inepte, să câştige bani mulţi cu un efort mic. Acolo într-o zi se trage un episod, înveţi nişte vorbe numai pentru cadrul ăla, după care nu-ţi mai încarci memoria cu ele: cu 5 minute înainte de a intra în cadru te uiţi pe text, îţi spui cele trei replici şi gata, ai scăpat! Şi mai e încă ceva, cred eu. Ei au ajuns undeva atât de sus în profesie – vorbesc de cei cu adevărat mari, gen Marin Moraru, Dinică, Albulescu şi atâţia alţii – încât nu mai au unde să urce. Sunt pe podium, pe locul I. Chiar dacă mai fac încă unul, două, trei, cinci roluri excepţionale, le fac cu din ce în ce mai multă sudoare, pentru că vârsta îşi spune şi ea cuvântul. Dar nu pot urca mai mult în ierarhie. Şi atunci cred că ăsta este unul dintre motivele ascunse – se duc să câştige bani doar, pentru că de pe piedestalul pe care sunt nu mai pot fi daţi jos de nimeni. Dimpotrivă, rolurile în teatru au un risc mai mare de a fi ratate decât cele din telenovele. Pentru că, după ce ai ajuns foarte sus, dacă nu-ţi mai iese un rol e jenant. Sunt câţiva care rezistă şi pentru care am toată stima. Pe Rebengiuc n-o să-l vedeţi în mizeriile alea televizate. Pe Iordache, de asemenea, nu l-aţi fi văzut niciodată în asemenea seriale.

Sunt câţiva şi de la Naţionalul craiovean…

– Cei de la Naţionalul craiovean de care vorbiţi nu sunt de nivelul Rebengiuc. Actorul din provincie – şi nu de provincie – are mai puţine ocazii să se afirme. Bine, acum depinde ce doreşte fiecare  de la viaţă: dacă îi place să-l cunoască lumea în autobuz sau pe stradă, să-l arate şi să şuşotească «ăsta e ăla care-l joacă pe Fane Turbatu’», atunci poate să fie un certificat de notorietate pe care ei îl consideră de valoare. Pentru că, vrând-nevrând, după o viaţă întreagă de succese mari pe scena de teatru, dar de cvasi-anonimitate pe stradă, se transformă foarte uşor, în câteva săptămâni sau luni, în „vedete”. Câştigă şi bani şi încep să aibă mândria faptului că îi recunoaşte lumea pe stradă.

Despre actorii craioveni care joacă în telenovele… cred că e foarte bine că o fac. Nici unul dintre ei, din câte ştiu eu, nu are rolul cel mai important. Eu nu mă uit la telenovele – nu numai la astea româneşti, ci la nici un fel de telenovelă. Nu că aş fi băiat deştept sau superior din punct de vedere intelectual, ci pentru că pur şi simplu mă plictisesc îngrozitor. Deci cred că e foarte bine că sunt băgaţi în seamă, că se simt băgaţi în seamă. În felul ăsta, când ştiu că sunt cunoscuţi, capătă un aplomb mai mare şi pe scenă.

Avem un actor, foarte bun de altminteri, Cătălin Băicuş, care apare în toate reclamele TV, prin toate ziarele, pentru că e imaginea unei bănci şi este notoriu pentru treaba asta. Dar el nu face prostituţie acolo, cum fac mulţi cei din telenovele. El a avut şansa să le placă celor de la BCR, are un contract pe mai mulţi ani, în exclusivitate chiar – în felul ăsta e ferit să mai intre în alte eventuale reclame idioate – şi câştigă bani frumoşi. În acelaşi timp, nu îi este afectat programul de la teatru. El este unul dintre cei care joacă şi în spectacolul underground din „Play”, de care v-am vorbit. Bravo lui!

Apropo de bani… Este suficient bugetul alocat TNC în 2011?

–       Spre uimirea mea, da. Ne ajung banii pentru salarii, iar suma este acoperitoare şi pentru proiectele pe care le avem. Vom face şase premiere şi jumătate, pentru că un spectacol realizat de Silviu Purcărete va începe în noiembrie 2011 şi va fi finalizat în februarie 2012. Aşteptăm acum – pentru că, deocamdată, ni s-a comunicat bugetul exceptând capitolul de investiţii – bani foarte necesari pentru proiectarea generală pe care vrem să o facem de multă vreme în vederea recondiţionării clădirii teatrului, care a încremenit astfel de aproape 40 de ani. Sper că vom primi o sumă semnificativă, e vorba de vreo 30 de miliarde…

Un proiect care ar implica nu numai foarte mulţi bani, ci şi foarte mult timp… Dacă primiţi această sumă, lucrările ar putea începe?

–       Dacă o primim poate să înceapă proiectarea generală, care durează un an. E un proiect colosal. Iar lucrările propriu-zise ar putea demara la anul. Ar dura vreo doi ani şi jumătate – trei, pentru că e poate mai greu decât să faci clădirea din nou. Totul depinde de expertiza tehnică. Sunt lucrări de consolidare, de schimbare completă a unor instalaţii, apoi refacerea sălii, a scaunelor, a scenei…

Aş vrea să transformăm foaierul şi teatrul, în general, într-un centru cultural. Peste tot în lume, în prezent, marile teatre nu sunt numai prezentatoare de spectacole, ci gazdă pentru tot felul de evenimente culturale, de expoziţii, de librării, de spaţii de socializare – restaurante, baruri. Vreau ca imensul foaier, de peste 2.000 de metri pătraţi, care stă practic nefolosit, să fie un excelent loc unde craiovenii să petreacă ore foarte plăcute în afara programului strict de spectacole. Ar fi, în felul ăsta, cred eu, un câştig extraordinar nu numai pentru teatru, ci şi pentru cetăţeni. Ar putea să se bucure de un spaţiu cum nu mai există în Craiova, în care să petreacă o zi culturală, de dimineaţa până seara: să-şi bea cafeaua aici, apoi să intre în librărie, să meargă la o expoziţie, la o paradă de modă chiar, apoi să vizioneze un spectacol, după spectacol să ia cina…

Aţi început investiţiile la un nivel mai mic: aţi reuşit să modernizaţi sistemul de acces în sala de spectacole, care se face acum pe baza unui tichet cu cod de bare. Se impunea? Este mai eficient?

–       Este mai eficient din două puncte de vedere. Trebuie să fim şi noi în pas cu lumea. Peste tot acum, în oraşele civilizate, locurile se emit electronic. Sigur că puteam să mergem înainte şi cu vechiul sistem, dar trebuie să progresăm, spun eu. În acest fel vom putea vinde biletele şi on-line. Fiecare va putea să-şi facă rezervarea şi să-şi plătească biletul de-acasă, să nu mai vină la Agenţie. Accesul în sală se va face numai pe baza tichetului electronic. În afară de asta, nu ne vom mai putea înşela din punct de vedere statistic: sistemul gestionează perfect intrările pe categorii de public, de bilete –  depinde de soft – în aşa fel încât să avem o imagine exactă a celor care intră în sala de teatru.

În plus, suntem în fază foarte avansată de implementare a unui sistem tot electronic de acces general în teatru. Nu se va mai putea intra pur şi simplu pe poartă, ci doar pe baza unei cartele pe care o vor avea toţi angajaţii. Tot pentru că trebuie să fim în pas cu lumea, dar e şi o măsură de securitate. Vor putea fi înlăturate şi încercările de fraudă, pentru că vor fi instalate şi camere de supraveghere peste tot. Se va vedea cine intră şi iese nu numai după codul de acces, ci şi după figură. Au fost câteva cazuri de furturi din instituţie – de obiecte, de bani… Va fi mult mai uşor de păzit instituţia în acest fel.

"Scaunele", "Odysseia", "Unde-i revolverul?"

Vorbeaţi de evidenţa spectatorilor. Cum staţi cu numărul celor pe care reuşiţi să-i atrageţi spre sala de spectacole?

– Din acest punct de vedere stăm foarte bine. Eu nu sunt mulţumit de cât de mulţi spectatori vin la noi, dar în comparaţie cu alte instituţii similare – de celelalte şase teatre naţionale vorbesc – stăm bine. În 2010 am avut aproape 39.000 de spectatori, mai puţini decât în 2009, când au fost 42.000, dar şi situaţia economică influenţează acest număr. Nu e vorba, în primul rând, de costul biletelor, pentru că sunt foarte ieftine, ci de starea psihică necesară deplasării la un spectacol. Când ştii că ţi-a scăzut salariul şi că de multe ori n-ai cu ce să-ţi plăteşti hangaralele, n-ai chef, nu-ţi arde să mai mergi la un spectacol. La cei 39.000 de spectatori plătitori de bilete se adaugă câteva mii de gratuităţi. Până acum nu le-am gestionat, dar de-acum înainte o vom face cu acest sistem. Conform legii, suntem obligaţi să acordăm gratuităţi anumitor categorii de public: pensionari cu pensii mici, persoane cu handicap ori defavorizate. Dar avem şi un număr destul de important de invitaţi –  unii invitaţi de noi, alţii care se invită singuri şi pe care ţi-e greu să-i refuzi, deşi ar trebui să o facem… De obicei, cei care cer invitaţii sunt cei care îşi pot procura bilete fără nici o problemă materială, iar de multe ori cei pe care îi invităm noi nu vin. Dar dacă nu-i invităm se consideră jigniţi… Lucrurile sunt destul de amestecate. În străinătate nu există aşa ceva, nu se dau invitaţii decât în cazuri rarisime, la anume evenimente. În rest, toată lumea îşi cumpără bilet. Nici nu concep altfel, inclusiv criticii de teatru. Pentru că acolo e considerat că un critic, dacă vine invitat, fără să plătească bilet, e corupt de instituţia care îl invită…

Care sunt, din acest punct de vedere, cele mai de succes montări pe care le aveţi, în prezent, în repertoriu, „piesele de rezistenţă”?

– Printre cele mai vizionate spectacole ale noastre, în prezent, sunt două tragedii. Cel mai mare succes de public îl are „Romeo şi Julieta” – un spectacol care a intrat în a şasea stagiune. Tot un foarte mare succes – deşi se joacă numai pentru 120 de spectatori la o reprezentaţie – îl are spectacolul lui Silviu Purcărete „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului”. Ambele piese sunt ale lui Shakespeare, ambele tragedii, care se joacă de şase până la opt ani cu o mare afluenţă de public. Noi jucăm un spectacol minimum de 30 de ori, chiar dacă nu e unul de mare succes. Nu într-o stagiune, ci ca număr de reprezentaţii, până când el iese din repertoriu. Dar şi „Cum doriţi…”, şi „Romeo şi Julieta” se apropie de o sută de reprezentaţii! Altfel, comediile sunt genul preferat de public, peste tot în lume, inclusiv la Craiova. Lumea vine la comedii.

Sunt spectacole care se joacă cu casa închisă, în special cele în distribuţia cărora sunt actori cu mare notorietate, ca Dan Puric sau Horaţiu Mălăele. Se impun aceste producţii „din afară” în programul de spectacole?

–       Nu toate, dar majoritatea sunt spectacole care merită să fie văzute. În afară de asta, sunt necesare pentru că le dau posibilitatea spectatorilor împătimiţi de teatru să facă o comparaţie între ce joacă alţii, cu vedete, şi ce jucăm noi, fără vedete. Şi de foarte multe ori comparaţia ne este favorabilă. Adică oamenii îşi dau seama, şi în felul acesta, de nivelul la care ne regăsim, pentru că nu poţi să spui că ai valoare fără să te compari cu ceva. Deci, mă bucur că spectacolele astea vin la noi din două motive: că putem, în felul acesta, oferi posibilitatea comparaţiei spectatorilor şi, în al doilea rând, că putem câştiga bani foarte, foarte serioşi şi necesari teatrului.

De altminteri, din închirierea de spaţii câştigăm sume fără de care nu ne-am putea descurca. Anul trecut, de exemplu, am câştigat în jur de 4 miliarde de lei vechi – încasări din închirierea foaierului pentru diferite expoziţii. Unii – hiperesteţi sau hiperofuscaţi de faptul că „în sfânta clădire a Teatrului Naţional din Craiova se face comerţ” – au redus îmbrăcămintea la nivelul de chiloţi… Cum e posibil aşa ceva? Este posibil, pentru că fără banii din aceste închirieri – care, de altfel, nu deranjează cu nimic programul teatrului – n-ar fi putut apărea o mulţime de premiere. Cu aceste miliarde putem finanţa câteva spectacole sau face o mulţime de modernizări. Spre exemplu, am schimbat faţa interioară a teatrului: am făcut igienizări care au costat sute de milioane. Toaletele arată şi ele cum trebuie, la fel atelierul de pictură. De aproape 38 de ani, de când există clădirea teatrului, acolo nu s-a dat o dată cu bidineaua. E atât de mare zona atelierelor încât lucrarea a costat o mulţime de bani: o jumătate de miliard!

Teatrul National "Marin Sorescu" Craiova

Spectacolele de care vorbeaţi atrag un număr mult mai mare de spectatori decât cel care vine la reprezentaţiile noastre, deşi preţurile sunt „dure”, ajung şi la 1 milion de lei biletul. La noi se poate intra cu o sută de mii, la ei se intră cu de 10 ori mai mult… Dar spectatorii spun: „Lasă, pe ăsta de la Craiova îl văd şi altădată, pe ăla îl pot vedea numai acum”. E firesc şi peste tot vedeta este cea care atrage publicul. Dacă e un spectacol cu Florin Piersic vine lumea puhoi, dacă e Tudor Gheorghe – la fel. Tudor Gheorghe e un miracol, el aduce lume nu numai la Craiova, unde cântă de multe ori pe an, ci umple şi Sala Palatului. Spectacolele sale sunt evenimente întotdeauna. Bravo lui, Dumnezeu să-l ţină şi să-i dea putere de muncă şi în continuare! Dar există şi şuşanele, spectacole care au câte-un cap de afiş, fără de care în sală n-ar intra nici un câine…