Realizatorul emisiunii „Fotbal Club”, de pe canalul Digi Sport, Radu Naum s-a simţit dator să-şi exprime şi el opinia, evident cu frustrarea ce-l macină, despre moartea celui care a fost Diego Armando Maradona, printr-un text intitulat „Întunericul”, scris pentru ediţia online a GSP. Jurnalistul Radu Naum scrie rar şi la fel de îndoielnic stilistic precum vorbeşte, în analizele sale sistematic pătimaşe despre… Craiova. Se arată însă obsedat, dar şi indignat, de absenţa rigorii morale –în mare deficit- la Diego Maradona, care „se îmbătase şi se drogase cu el însuşi, de când ceilalţi îl sanctificaseră. Era mort demult, purtat ca o paiaţă, de la un dictator la altul, ca o caricatură a lui însuşi”. De unde concluzia: paşaportul spre onorabilitate şi scurtătura spre soclu e fals. Printr-o injecţie a planetei cu ipocrizie într-un răposat ilustru. Şi conchide astfel moralistul fotbalului băştinaş: „Şi pentru asta ar trebui nu căinat, ci condamnat. Şi noi alături de el”. Câtă profunzime admirabilă! Acum nimeni nu-l opreşte pe Radu Naum, în faţa oglinzii de acasă, să-şi administreze o auto-flagelare şi să dea o utilizare prisosului salivar, care îi acompaniază crizele de frustrare. “Sacralizând furtul, Maradona a resetat istoria morală a sportului” ne mai spune, cu emfază, Radu Naum. Referirea vizează primul gol, din partida cu Anglia, la Campionatul Mondial de Fotbal din 1986 şi mărturisirea ulterioară a autorului cu trimitere la “mâna lui Dumnezeu”. Numai că se iese din contextul special al partidei respective, disputată la câţiva ani după războiul Malvinelor, câştigat de britanici -ce să vezi- cu sprijinul neprecupeţit, şi deplin… moral, al dictatorului chilian, generalul Augusto Pinochet. Diego Maradona, pe lumea asta n-a fost boreal şi imaculat. A avut geniu inegalabil, care este altceva decât talentul, cum spunea într-o împrejurate, marele regizor Andrei Koncealovski, autorul „Siberiadei”, venit la Bucureşti, la un festival internaţional al filmului. În întreaga lume, moartea celui care a fost Diego Maradona a fost deplânsă cu sinceritate. Marele fotbalist nu are nevoie de nicio renovare postumă, care îndeobşte nu ocoleşte niciun ticălos, niciun delicvent, niciun depravat. Posturile de televiziune şi ziarele lumii n-au plonjat în ridicol, prin valul de compasiune, întocmindu-i o metaforică foaie de parcurs pe lumea cealaltă. Dacă „Le Figaro” se întreabă astăzi: „Diego Maradona est-il le plus grand footballeur de tous les temps”, presa italiană, la unison, îl divinizează, şi marele cotidian „La Repubblica” îi consacră 10 pagini, rezumând „este un Dumnezeu nu un sfânt”, neomiţând să spună că a făcut parte dintre personajele rebele ale lumii noastre. Fostul primar al Romei, şi ex-lider al stângii italiene, Walter Veltroni opina că „Maradona a făcut cu balonul, ceea ce a făcut Fellini cu imaginea”. Nu mai continuăm cu exemplele, de mare simţire, de acest fel. Subtilul Radu Naum atinge, cu abilitate, şi coarda politică, reproşându-i eroului naţional al Argentinei întâlnirile cu lideri nefrecventabili ai Americii de Sud, precum Chavez, Maduro, sau ai Americii Centrale, precum Fidel Castro, neomiţându-i pe Lukaşenko şi Vladimir Putin, de pe continentul european. Arde la flacăra meseriei. O turbină producătoare de energie ideologică, o eoliană care împrăştie idei la modă. Cât rafinament! Cu Fidel Castro a fost prieten, şi ce prieten, şi Garcia Marquez, şi nu numai, care o tachina pe Madeleine Albright, în întâlnirile lor, pe vremea când scria „Dragoste la vremea holerei”, la Cartagena, cu „El Lider Maximo”. Frustrarea de rit nou a autorului unui text bizar, fără nicio lacrimă pândind în coada ochiului, îl face pe Radu Naum să uite cuvintele lui Diogene Laerţiu: „despre morţi numai de bine”. Şi e uşor de răstălmăcit un asemenea îndemn. Radu Naum, prin textul scris, întră în topul „marilor inteligenţe” ale mediei autohtone, potrivit să comenteze un campionat naţional de barbut. Mântuit şi fericit. În această situaţie, bunul Dumnezeu aproape că nu mai are pe cine să certe.
