În primăvara lui 2002, apărea la Paris, la editura Plon, ediţia în franceză a cărţii Orianei Fallaci cu titlul La Rage et l’Orgueil (în original La Rabbia e l’Orgoglio”). Paralel cu un grandios succes de vânzări, retipărită în mai multe rânduri, s-a întâmplat ca majoritatea intelighentiei franceze (95 la sută dintre recenzenţi, aşa cum autoarea avea să estimeze) să declanşeze un atac fără precedent împotriva cărţii şi a celebrei scriitoare. S-a cerut retragerea cărţii din librării, sesizarea unor instituţii şi organisme franceze şi internaţionale care s-o incrimineze, pe autoare şi opera ei, caz pe care francezii nu-l mai cunoscuseră de la scandalul cu Céline de după Război.
Contactată şi interpelată dacă nu cumva are ceva de spus împotriva Franţei, autoarea a răspuns cu două articole publicate în iunie 2002 în care, disociind Franţa de hoarda de intelectuali autolivraţi ca elitişti, îi lichida literalmente pe aceştia din urmă cu argumente fără drept de apel.
În stilu-i binecunoscut, combinaţie de pamflet şi de parabolă livrescă, Fallaci îşi începea atacul cu invocarea unor dăunători, îndeosebi a moluştei şoricelului viermelui de mătase („Dacă eşti un vierme de mătase şi te prinde molusca mori în cursul unei singure nopţi”). Dotată corespunzător, ca de obicei în lunga şi spectaculoasa sa aventură jurnalistică, Oriana Fallaci apelează şi la enciclopedii, dicţionare şi, pe firul istoriei termenului (muscadin), denunţându-i sub acest denominativ pe noii îmbogăţiţi ai Jeunesse Dorée care, la jumătatea anilor 1794 şi 1795, adică după căderea lui Robespierre se îmbulzeau în saloanele pariziene, cântând imnul reacţionarilor, „Deşteptarea Poporului” în timp ce îi ciomăgeau pe iacobini. Cuvântul a trecut însă imediat în limbajul curent desemnându-i pe filfizoni, coconaşi, dandy, într-un cuvânt pe oportuniştii de tot felul de care Franţa n-avea să ducă lipsă, dovada cea mai clară oferind-o defăimătorii ei din acel moment.
Punctul cel mai scandalos al acestei regretabile întreprinderi l-a constituit comportamentul greţos al presei franceze, ca şi al instituţiilor statale, faţă de delegaţia italiană la Târgul Internaţional de Carte de la Paris, mai ales corul de insulte pe care „fasciştii roşii” le-au folosit. Inutil de adăugat că pentru Oriana Fallaci există încă, din păcate, fascişti roşii ca şi fascişti negri. Fără nicio distincţie de comportament, de educaţie, de cultură.
Şi iată că după tragicele evenimente de la Paris din 13 noiembrie, la 13 ani distanţă de la scandalul mediatic mai sus indicat şi la 9 ani de la decesul său, figura Orianei Fallaci a revenit în prim plan de o manieră pe care numai geniul său profetic îl poate explica şi egala.
Republicând cele două articole-replici la defăimarea sa de către presa franceză, cotidianul „Corriere della Sera” n-a uitat să indice ceea ce la prima vedere riscă să fie luate doar nişte simple coincidenţe, când, în realitate, avem de-a face cu măsura unei veritabile profeţii. Fiindcă, în celălalt articol al său apărut tot în îndepărtatul iunie 2002, purtând titlul premonitoriu „Sinuciderea Europei”, celebra scriitoare şi jurnalistă indica, în concluzie, ca problemă de rezolvat tocmai pe cea pe care o repetă acum, la saţietate, nu doar şefii de stat şi de partide de pe continent şi de peste Ocean, dar şi „oportuniştii” din presă: e vorba de sursele de finanţare a terorismului islamic: „Însă tocmai acest Club Financiar care-mi fură bucata de salam şi de brânză, care îmi sacrifică frumoasa mea limbă şi identitatea mea naţională, care mă deranjează cu tâmpeniile şi cu bestialităţile sale, care adică vorbeşte de Identitate-Culturală-cu-Orientul Mijlociu şi păcătuieşte cu adevăraţii noştri duşmani, nu este Europa pe care am visat-o. Nu e Europa. Este sinuciderea Europei”.
Poate că, în locul jocurilor de-a profeţiile prin pagini de divertisment ale unor publicaţii de nişă, ar fi mai potrivit să luăm încă aminte la avertizările unor mari conştiinţe, pe care n-am ştiut să le credităm la timp şi ale căror judecăţi ne revizitează dintr-un dincolo nu mai puţin profetic.
