Pase scurte / pase lungi: O polemică sălcie!

Povestea este veche, lămurită într-un fel, pentru cei care la vremea respectivă au avut cât de cât contingenţă, cu cele întâmplate, şi readusă în actualitate seamănă cu o „ciorbă reîncălzită” sau cu un film banal, revăzut printr-un efort de răbdare, după mulţi ani. Tudorel Stoica, emblematicul jucător şi căpitan al echipei Steaua, în anii 86-90, care a refuzat cu obstinaţie, în nu puţine rânduri convocarea la echipa naţională, a relatat „varianta sa de lucru”, despre plecarea lui Gică Popescu, de la Steaua, şi revenirea lui la Universitatea Craiova. Apropiat de conducerea de facto a clubului militar din Ghencea, Tudorel Stoica susţine că Steaua n-ar fi mai insistat să-l păstreze pe Gică Popescu (jucătorul Craiovei) „ăsta e adevărul”, după prestaţia slabă de la Lisabona, în partida retur cu Benfica (2-0) disputată la 6 aprilie 1988, pe Estadio Da Luz, contând pentru ediţia 1987-1988 –semifinale- a CCE. Gică Popescu a fost înlocuit, atunci, în min. 72, de Mihai Majearu, după ce portughezul Rui Aguas, încredinţat lui la marcaj marcase ambele goluri în prima repriză (min. 22, 32). Tudorel Stoica s-a arătat impacientat de declaraţia repetată a lui Gică Popescu că „ar fi fugit de la Steaua şi s-ar fi ascuns”. „Unde te-ai ascuns, băi băiatule? Pentru că în vremea aia şi în gaură de şarpe te găseau. Dar n-au mai vrut să-l ţină ăsta e adevărul”, ar fi declarat Tudorel Stoica, conform unei mărturisiri în podcastul jurnalistului Costin Ştiucan, în agreabil dialog cu Cătălin Oprişan. Povestea cu stagiul militar al lui Gică Popescu are nu puţine ingrediente. Şi relatarea ei depinde de narator, pentru a mai trezi curiozitatea. La vremea respectivă, liderul comuniştilor doljeni era prof. univ. dr. Ion Traian Ştefănescu, în bune, chiar foarte bune, relaţii cu… judeţul de peste Carpaţi. ITS-ul nu spunea judeţul Sibiu, din motive de el ştiute. Cazul Gică Popescu nu era o problemă de fotbal, ci una eminamente socială. Prin soluţionarea căreia, evident adecvată, se spera nu atât în dezamorsarea unor mocnite tensiuni sociale, cât în neamplificarea celor existente. Că Gică Popescu nu „s-a ascuns”, cum opinează Tudorel Stoica, e părerea lui şi şi-o poate conserva în linişte şi pace, dar poate fi convins că „Securitatea”, la care face trimitere cu „gaura de şarpe”, n-avea nici un interes să-l găsească, când celor de la Dinamo li se „bătea ochiul drept (de bine)”. Dacă discuţia, altminteri lipsită de orice virtuţi, de orice natură, mai poate avea o relevanţă, este că ne putem gândi şi la bucuria irepresibilă a craiovenilor, când în prima etapă de campionat aflau, la emisiunea de radio „Fotbal minut cu minut”, de la Oradea, că în echipa Craiovei a revenit ca titular… Gică Popescu. Nici dacă prin absurd magazinele alimentare din Craiova ar fi fost inundate, peste noapte, cu preparate din carne, cafeaua naturală s-ar fi regăsit, ca şi ţigările străine, bucuria nu ar fi fost echivalentă. Cât a costat „patriotismul” local al jucătorului, atunci şi ceva mai târziu, este o altă discuţie. Şeful Poliţiei Calafat era actualul consilier judeţan Gheorghe Bica, cadru universitar la Spiru Haret, care ştie bine, mai bine decât oricine, unde a fost… dosit Gheorghe Popescu şi antrenorul Nicolae Zamfir, trimişi pentru o vreme prin Bulgaria, pentru a se stinge „focul”.