Hotărât lucru, societatea românească bate pasul pe loc. Şi nu de ieri, de azi, ci încă din perioada „daciadei” iliesciene, când, sub zarva asurzitoare a unei retorici prelungite din ceauşismul supravieţuitor celui ce-l crease şi-l gestionase peste trei decenii, schimbările, atâtea câte au fost impuse de evenimente, n-au depăşit nivelul declaraţiilor. Şi chiar atunci când, mai mult de nevoie, au trebuit aplicate, cele mai multe au rămas la stadiul unor forme fără conţinut.
În jocul unor supra-etalate confruntări „ideologice”, în general întreţinute de indivizi cărora, cu cultura lor politică, „stânga-dreapta” nu semnifică mai mult decât o …alba-neagra, toate guvernele succedate au acuzat, ca într-un blestem, o stranie bâjbâială de parcă accesul la Putere le-ar fi paralizat până şi cheful unor minime iniţiative.
Fireşte, actul de coabitare acceptat de premierul Ponta – acum este mai limpede decât oricând – s-a dovedit o eroare de o enormitate cu consecinţe încă imprevizibile. În contextul dat, la începutul celui de-al doilea mandat, premierul USL ar fi trebuit pur şi simplu să încerce să acţioneze în cadrul unei ….coabitări, fără niciun angajament. A acţiona – ar fi însemnat şi, din păcate, nici acum n-o face cu impedanţa unei inteligenţe de care, sincer, în suspectez – a fi continuat să-şi facă treaba la guvern, să dea drumul la iniţiativele legislative restante şi reformatoare, să evite expunerile publice, îndeosebi cele în care continuă eroarea de a-i răspunde adversarului declarat pe acelaşi ton resentimentar, cu alte cuvinte, să fi ignorat cu obstinaţie pofta de gâlceavă a lui Traian Băsescu, ştiut fiind că acesta din urmă este un nefericit eşantion în acest sens.
Acum, starea de lălăială, combinată cu sindromul de zăpăceală tot mai persistent în rândul unei populaţii sustrase de la preocupările ei cotidiene de şuetele talk-show-iste ce sfârşesc prin a crea falsa impresie că prin organismele statului nici nu se mai munceşte, induce o impresionantă doză de difidenţă şi sporeşte coeficientul de dezolare. S-a creat, astfel, impresia unei neputinţe de a guverna, pe care impardonabilele bâlbâieli în desemnarea unor miniştri nu fac decât să alimenteze nemeritat un fel de sindrom al neputinţei.
În fapt, ceea ce ne lipseşte, la aproape douăzeci şi patru de ani de la evenimentele din decembrie 89, este absenţa unui program ferm şi radical de schimbare: până acum, aparte senzaţia unor experimente preluate, la pachet, din legislaţii comunitare europene, şi ele bifate fără prea multă convingere în registre de protocol, tot ceea s-a pretins a fi reformă s-a dovedit o succesiune de cârpeli. Nu există domeniu al vieţii sociale care să poată revendica reformarea în substanţa şi în esenţa ei de durată. O probează chiar nevoia de revenire, de cârpire, adică, pe care o resimte şi-o asumă, aproape obligatoriu, fiecare nouă guvernare. De parcă şcoala, agricultura, sănătatea şi mai ştiu eu care sector ar avea ceva în comun cu vreo „ideologie”.
Vorba poetului, „vara a fost lungă”, dragi guvernanţi: lungă şi aridă, sufocarea arşiţei ameninţă nivelul de pacienţă al populaţiei, proiectele, dacă mai există, riscă, tot amânate, să ridice nivelul de ameninţare spre o toamnă în care viruşi, ştiuţi şi neştiuţi, se află deja în cantonament.
Un gest decisiv, o mutare structurală – iată ceea ce mai poate resuscita Puterea în care o populaţie ignorată într-un surghiun prelungit de către nişte nevolnici portocalii şi-a livrat, aproape cu entuziasm, încrederea într-o nouă speranţă
