De la „Ochiul şi timpanul” la „Marea Ureche”

0
81

De câteva zile spaţiul mediatic, de la noi şi de aiurea, e inundat de ştiri, comentarii, analize, opinii generate de denunţul platformei Wikileaks, în speţă revelaţiile organizaţiei incomodului Julian Assange, privind spionarea ultimilor preşedinţi ai Franţei de către serviciul de securitate al SUA, NSA. Iniţial, cotidianul francez de stânga „Libération” a făcut publică această informaţie, citând documente catalogate ca „top secret” difuzate de Wikileaks.

Realitatea, fapta ca atare, nu e, cum se ştie, cine ştie ce noutate: anul trecut s-a creat o adevărată folie, la vârful clasei politice din Germania, exact pe acelaşi subiect. Au existat chiar şi poziţii, mai mult ori puţin ferme, la nivelul diplomaţiei, însă nu s-a mers până acum dincolo de limitele relaţiilor pe care Germania, ca şi Franţa, le-au angajat cu Washington. Angela Merkel şi-a exprimat, mai întâi, neplăcerea (sic!), apoi, cu blândeţe diplomatică, la rându-i, un soi de protest ca într-o… familie.

Se presupune însă că francezii nu se vor opri în limitele unei simple „scăpări” din partea unui serviciu căruia ei, ca şi toată lumea, îi ştiau şi îi ştiu năravurile. Ca dovadă că preşedintele Obama s-a grăbit să se scuze cu François Hollande, el însuşi victimă a ascultărilor.

Prinse în „marele joc” al câştigării postului de unică supra-putere,  SUA îşi face temele cum ştiu mai bine. Disipată, cu trupe şi militari prin toate colţurile Planetei, intervenind, politic şi armat, în zone de război pe care, în parte, le-au generat şi întreţinut strategii din umbră ai Pentagonului, America resimte, cred, povara specifică unui alergător de unul singur, chiar şi în condiţiile în care, cu sau fără propriu-i concurs, Rusia pare a-şi fi început „antrenamentul”, militar şi politic, spre a reintra pe pista cursei.

Justificat ori nu, Washingtonul probează un veritabil simptom al suspiciunii; care, se ştie din orice manual de psihologie, e, deseori, anticamera unei iritări, nervoase, de la care nu mai e decât un pas până la acţiuni livrate paranoii. Şi cum, graţie revoluţiei informaţionale ce-a redus Planeta la dimensiunea unui „sat” – global village, apud formulei pronosticate de canadianul McLuhan -, suspiciunea, devenită sindrom prevestitor de cataclisme, s-ar putea să ne cuprindă pe toţi şi să ne transforme în nişte zombie ieşiţi din paginile orwelliane.

De fapt, chiar trăim într-un timp al suspiciunii: de o parte, gestionarea, imatură, dacă nu chiar culpabilă, a libertăţii devenite, ca pur slogan, un fel de slobozire a malformaţiilor de simţire şi de gândire, de cealaltă, societatea deschisă, cu „uşile” date la perete ori trântite prin care, intrând, indivizii se transformă în… mulţimi ale cărei şuşoteli, pe găşti, ameninţă cu urletele răzmeriţei.

Am vizionat recent un intrigant film olandez, cu titlul „Boy 7” (îl recomand cu insistenţă) care, prin nu ştiu ce alchimie lăuntrică, m-a făcut să străbat, cu gândul, pagini din controversata istorie europeană din deceniul trecut.

Mai precis, am revăzut, într-o altă dimensiune, aşa-zicând subtextual, motivaţii şi determinări ale monstruoaselor servicii secrete, ale lui Hitler şi Stalin, în care cruzimea şi teroarea au mers până dincolo de palierele geneticii Din fericire, filmul e o proiecţie sf (dar cine nu ştie azi că multe dintre „poveştile” sf au devenit realităţi?) a unei societăţi, olandeze, dintr-un viitor apropiat, în care un guvern totalitar, absolutist, tinzând spre spectrul stăpânului unic, sub pretextul terorismului pe care de altfel îl şi creează prin acte de el gestionate, închide nişte tineri dotaţi într-un „institut”spre a-i transforma, prin implanturi artificiale, în posibili vinovaţi ai actelor de terorism plănuite de serviciul secret ca paravan pentru legitimarea propriei puteri.

Surprinzător, mi-a venit în minte experimentul Piteşti, cu detaliul, altminteri semnificativ, că metodele securiştilor şi politrucilor dejişto-stalinişti de atunci, lipsite de incredibila tehnică de azi, s-au redus la străvechea şi mai sigura schilodire fizică. Şi morală.

În contextul de azi, în care „ascultatul” şi „văzutul” au pătruns în vieţile noastre pe nesimţite şi, din păcate, suntem pe cale să sfârşim prin  a ne obişnui, nu-i exclus să asistăm, cât de curând, la o deşteptare, mai degrabă instinctuală decât politică, pornită de la persoane devenite mulţimi – victime ale acestui „Mare Ochi”, cum au poreclit media occidentale instanţele de ascultare americane. Un „Ochi” nu mai puţin  insidios decât vechea Cooperativă „Ochiul şi Urechea” din vremurile date ca dispărute, dar, cum se vede, gata să renască unde nu te aştepţi şi în forme dintre cele mai versate.