Constantin David face parte din „vechea gardă” a gazetăriei, dar şi a artei fotografice craiovene, având venerabila vârstă de aproape 85 de ani, pe care îi va împlini pe 13 octombrie. O „sfidează” însă printr-o vioiciune de invidiat şi o jovialitate molipsitoare… Toate acestea m-au făcut mereu să-i port un respect şi o simpatie aparte, dar şi să mă gândesc – într-un fel pe cât de curios, pe atât de nostalgic – că este „istoria vie” a acestei urbe, cu faptele ei, cu oamenii ei…
A debutat în presa scrisă în 1949, la ziarul „Înainte”, şi a continuat activitatea, până în 1999, la cotidianul „Cuvântul Libertăţii”, a cărui redacţie nu o ocoleşte nici astăzi. Nici n-ar avea cum – cred că mi-ar răspunde zâmbind –, doar locuieşte peste stradă! Printr-o fericită întâmplare care i-a intersectat paşii cu cei ai maestrului Nicu Dan Gelep, s-a afirmat ca fotograf amator la fotoclubul din cadrul Casei de Cultură a Sindicatelor din Craiova şi apoi ca membru al Fotoclubului „Mircea Faria”. În 1989 a fost acceptat ca membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România. A participat la numeroase saloane şi expoziţii de fotografie în ţară şi peste hotare, obţinând nu puţine premii.
Când, în urmă cu ceva timp, Dorian Delureanu, secretar al Fotoclubului „Mircea Faria”, i-a propus să deschisă o expoziţie personală la Galeria „Vollard” a Casei de Cultură „Traian Demetrescu”, Constantin David n-a stat pe gânduri. A aşezat pe simeze 40 de lucrări, atât alb-negru, cât şi color, realizate în decursul a aproape trei decenii… Între acestea, colţuri vetuste, dar cu un farmec aparte, din Craiova (Perspectivă – Biserica „Sfânta Treime”, Colonadă – Catedrala „Sf. Dumitru”, Edificiu memorabil – actuala Secţie de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei, Clădire cu verandă – lângă Hanul Puţureanu ori Pasajul „Mercur”), case de la ţară, cu prispă ori cu cerdac, flori (Frezii – cea mai veche lucrare expusă, datată 1984, Compoziţie, Amuzament). Un artist fotograf aproape pictor şi grafician, totodată, după cum remarca la vernisaj Florin Rogneanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova… Parcul „Nicolae Romanescu” ca spectacol al naturii (Şirag de bărci, Zi de vară, În decor de iarnă, Creneluri ninse ori În liniştea dimineţii), ca şi naturile statice – cele mai recente fotografii ale domniei sale, realizate… în pas cu tehnica, adică nu pe clişeu, ci cu un aparat foto digital – (Coş cu mere, Ulcele, Vază albă cu flori, Coş cu fructe, Fructieră, Paner cu fructe), sunt, de asemenea, prilej de încântare pentru privitor, dar şi adevărată lecţie de artă.
O artă pe care autorul a deprins-o pas cu pas, mai întâi de la „nenea care făcea poze la minut” pe aleea grădiniţei unde, pe la vreo 5 ani, copilul Constantin David îşi găsise loc de joacă, mai apoi de la personalităţi de seamă pe care le-a cunoscut la clubul condus de maestrul Nicu Dan Gelep. „Aici am învăţat ceea ce dumneavoastră aţi văzut la actuala expoziţie personală”, îmi spune… Şi continuă să-mi vorbească despre forţa de comunicare a imaginii, despre fotografiile alb-negru pe care le păstrează totuşi mai aproape de suflet, despre portret, care e „ceva foarte serios” şi pentru care „trebuie să studiezi mult”, dar şi despre viitoarea expoziţie personală, care va purta genericul „Instantanee citadine”…
Interviu cu artistul fotograf CONSTANTIN DAVID
– Sunteţi, de departe, decanul de vârstă al expozanţilor craioveni şi nu pot decât să vă felicit sincer pentru asta şi să mă plec, cu respect, în faţa onorabilei dvs. vârste de aproape 85 de ani… Sper să vă facă plăcere să vă reîntoarceţi cu gândul în timp şi, pentru început, să rememoraţi perioada în care a început să vă intereseze „meşteşugul pentru poze”…
– În urmă cu vreo… 80 de ani locuiam cu părinţii în apropiere de Grădiniţa „Mihai Bravu” din Craiova. Această grădiniţă devenise locul meu preferat pentru joacă. Tot aici se afla, pe una dintre alei, un nene care făcea poze la minut. Şi nu de puţine ori curiozitatea mă îndemna să aflu cum face să apară chipul unui om pe o bucăţică de hârtie. Deşi acest secret nu l-am aflat decât peste ani, totuşi câte ceva am „prins” şi eu de la acest pozar, şi anume cum se fac pregătirile pentru fotografiere. Când o persoană se prezenta pentru a fi fotografiată, nenea întreba: „Cum doriţi, în picioare sau bust?”. Dacă persoana dorea să fie fotografiată după prima variantă, atunci era condusă în faţa unui boschet, pentru decor. Şi după unele mici pregătiri, nenea se adresa cu formula: „Zâmbiţi, vă rog”. Dacă omul voia o poză „bust”, nenea aşeza clientul în faţa unei pânze şi-l atenţiona: „Stai drept! Privirea aici (adică la obiectiv)! Nu clipi! Nu respira cinci secunde, că strici clişeul!”. Acestea au fost primele elemente pe care le-am învăţat şi, în felul acesta, am luat „microbul” pentru poze.
– V-aţi „exersat” această artă şi mai târziu, când aţi debutat în presa scrisă, în redacţia cotidianului „Înainte”?
– Pe la vârsta de 15 ani mi-am procurat de la o consignaţie un aparat foto. Nu era de soi, dar am reuşit… uneori să fac şi poze „bune”. Totuşi, acest lucru m-a ajutat când, în anul 1949, am început să lucrez la ziarul „Înainte”. În acei ani redacţia nu avea un laborator propriu şi nici un fotograf profesionist. Aşa că noi, gazetarii, eram nevoiţi să facem şi poze când plecam pe teren. Lucram cu aparate uzate, iar pentru operaţiunile de procesare apelam la un atelier de profil. Nu se poate spune că în această perioadă aş fi avut posibilitatea să exersez, cât de cât, arta foto. După anii ’60 situaţia s-a îmbunătăţit şi, având o oarecare experienţă, am reuşit să fac şi unele poze mai „artistice”.
– Aţi avut, între maeştrii fotografi, vreun mentor sau măcar vreun model? De fapt, cum au fost începuturile dvs. în arta foto: trasate de pasiune sau marcate de întâmplare?
– Un rol esenţial l-a avut întâmplarea… Cred că de la început a fost predestinare. După ce am ieşit la pensie, în 1983, am început să-mi fac de lucru cu nişte poze, mai bine zis nişte studii de iniţiere în procesarea soluţiilor pentru developare şi despre indicii calitativi ai materialelor foto-sensibile. Într-una din zile, ducându-mă la magazinul cu articole foto, pe strada „Lipscani”, la doamna Puşa, pentru a-mi procura unele substanţe, am fost întrebat de onorabila doamnă: „Ce fel de poze faci dumneata?”. I-am spus că fac şi eu unele încercări în afară de cele pentru albumul familiei. „Atunci să-mi aduci şi mie o poză să o văd”. M-am conformat. Dânsa a luat poza şi a pus-o pe un raft, la vedere. La puţin timp a trecut pe la acest magazin maestrul Nicu Dan Gelep. A văzut fotografia şi a întrebat a cui este. Totodată, a adresat invitaţia ca autorul respectiv să treacă pe la dânsul, la club. Această întâmplare a fost decisivă pentru tot ceea ce a urmat.
– Şi ce a urmat? Aţi început să frecventaţi fotoclubul, să cunoaşteţi „lumea bună” a artei fotografice din anii din urmă…
– La clubul condus de maestrul Nicu Dan Gelep am întâlnit personalităţi de seamă în arta foto, printre care dr. I. Ştefănescu şi Victor Boldîr, domnul Kalburinski şi mai tânărul Cristinel Trancă. Aici am învăţat ceea ce dumneavoastră aţi văzut la actuala expoziţie personală.
– Ce v-a determinat să deschideţi această „personală” de artă fotografică de la Galeriile „Vollard”? Cu ce gânduri şi sentimente aţi revenit pe simeze?
– Vreau să subliniez un fapt care ţine de actualitate. Cu mult timp în urmă participam, într-un an, la şase-şapte expoziţii naţionale. Astăzi, astfel de expoziţii sunt o raritate. În schimb, sunt organizate tot mai multe „personale”. De ce? Fiindcă astăzi fotografia a devenit unul dintre cele mai accesibile şi pasionante mijloace de cunoaştere şi de înregistrare a realităţii, fiind practicată de milioane de amatori şi profesionişti de pe tot cuprinsul Terrei. Elementul predominant, care stă la baza acestui adevărat fenomen de masă, este, fără îndoială, forţa de comunicare a imaginii fotografice, realizată astăzi cu mijloace rapide, ieftine şi la îndemâna oricui. Trăim într-o lume într-adevăr a imaginilor…
– Regăsim în expoziţie şi lucrări alb-negru, cea mai „veche”, intitulată „Frezii”, fiind datată 1984. Aşadar, realizată cu aproape trei decenii în urmă… Între timp, tehnica a evoluat, dar demonstrează că aţi ţinut pasul cu ea şase lucrări color, realizate cu un aparat foto digital. Cele de-atunci sau cele de-acum vă sunt mai dragi?
– Trebuie să recunosc că, vrând-nevrând, am fost nevoit să ţin pasul cu evoluţia tehnicii actuale! Dar recunosc că imaginile alb-negru au rămas mai aproape de sufletul meu.
– Spuneaţi la vernisajul expoziţiei de la „Vollard” că, văzând lucrările unor maeştri, precum Nicu Dan Gelep, aţi renunţat la a face portret…
– Pot spune că este un gen foarte pretenţios. După ce am studiat mai multe albume şi lucrări de artă despre viaţa şi opera unor mari artişti ai lumii, precum Rembrandt, Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo, Nicolae Grigorescu, am înţeles că artistul trebuie să cunoască din ce în ce mai bine modelul la care s-a stabilit, să-i ştie viaţa lăuntrică, bucuriile şi suferinţele. Pentru un portret individual sau colectiv e nevoie şi de mijloace tehnice, pentru a îmbina lumina cu umbrele, pentru a realiza cât mai bine trăsăturile personajului. Cine crede că poate să facă portret atunci să ţină seama de aceşti factori. Îmi amintesc cum, prin anii ’30, când „lumea bună” ieşea la promenadă, era o desfătare să admiri portretele din vitrinele studiourilor foto de la Krauss, Ceanovici, Dudinsky, Ilarion sau Omnia şi, mai apoi, în expoziţii, ale maeştrilor Dan Călinescu şi Nicu Dan Gelep. Azi portretul se face mai mult în aer liber, în natură, situaţie care prezintă unele dificultăţi, deoarece lumina soarelui este variată şi temporară, pe când cea artificială se află la dispoziţia fotografului.
– Care au fost şi au rămas totuşi temele dvs. preferate?
– Au fost şi vor rămâne şi în continuare peisajul, arhitectura şi natura statică.
– Deşi v-am văzut încercat de serioase emoţii la vernisajul acestei „personale”, dar pentru că ştiu de existenţa unor lucrări încă neexpuse, îndrăznesc să vă întreb totuşi… ne veţi mai face curând bucuria întâlnirii pe simeze cu arta dvs.?
– Cât priveşte viitorul… sper ca la începutul anului 2012 să expun într-o „personală” şi alte lucrări, sub genericul „Instantanee citadine”.
