Artistul şi Cetatea

0
75

Fuge ireparabil timpul, avertizau latinii, cu privirile aruncate imperial în clepsidrele din care nisipul şiroia cu impedanţa silabelor horaţiene scandate spre un viitor incert. Prin codrii maiestuoşi ruşinaţi de virginitatea lor de-acum pe veci pierdută –  ai geţilor şi ai urmaşilor lor de mai târziu –  nu timpul, nenăscut încă, ar spune Nichita, ci vremea vremuia eminescian.

Aflu, nu fără un acidulat mugurel de stupoare, că Valer Dellakeza îşi invită concitadinii, diseară, sub cupola Naţionalului craiovean, pe scena cu care s-a logodit şi s-a încununat cu fascinantă reciprocitate, la un întâlnire-spectacol, un fel de par lui même sau un auto-portret singular, în tuşa inefabilă a singularităţii sale deja canonizate.

Craiovean de o rarisimă amplitudine şi român de o nicicând dezminţită autenticitate, Valer Dellakeza e un ingenios şi incendiar risipitor de sine. El rămâne nu doar un actor, memorabil creator al unor partituri mutate în Memoria muzeală a Teatrului craiovean şi a celui românesc, ci Artistul; un pătimaş peste un snop de haruri pe care niciun orgoliu nu l-a sustras cheltuirii lor întru încântarea zecilor de mii de spectatori ce l-au privit, l-au admirat, l-au iubit, l-au răsfăţat cu acelaşi gust al risipirii de o gratuitate aproape divină.

Fuge ireparabil timpul, prietene Horațiu, iar vremea vremuieşte peste noi într-un prezent aproape impudic în care cultul – şi cultura – valorilor parcă a ieşit din… rând, lăsându-ne pradă unui gust nefast al dezmăţului, al precarităţii, în artă ca şi în viaţă, colcăind de artefacte mizere şi de exhibiţii insalubre.

Mi-l amintesc, pe Valer Dellakeza, prin anii unei tinereţe norocoase, prin complicitatea acelui dezgheţ ideologic ce coincidea, deloc accidental, cu marile revolte studenţeşti din 1968. L-am cunoscut, mai întâi, în cetate, sedat de excesul său de umanitate şi, iarăşi, risipitor de prietenie, această valoare stelară a fiinţei noastre pasagere. Apoi, pe scenă, la fel de sedus şi de sedat, tânărul din mine din acea boemă smucită spre maturizare, de atuurile ce aveau să-i sculpteze personalitatea într-un bronz căruia propriul nostru orgoliu îi este încă dator: o dicţie – şi o voce – argăsită pe o sonoritate contrapuntică (nu mi l-am imaginat niciodată în vreun „recitativ” decât cumva monologal în tradiţia artiştilor pelegrini medievali din târgurile italice cărora geniul lui Dario Fo avea să le restituie prestigiosul statut), jocul privirilor interferând, cu o elocvenţă definitivă, întregul eşafodaj scenografic al mobilităţii de pe scenă şi, pe deasupra, gestica sa de mucalit iscodind în pliurile mai puţin vizibile ale personajelor cărora le restituia îndreptăţirea la viaţă.

O bonomie rară şi molipsitoare, a omului, ca şi a actorului. Un Artist. Şi m-am întrebat, uneori, dacă nu cumva în preferinţa sa pentru acest cuvânt de maximă ambiguitate nu se insinuează ceva din simplitatea reţinută cu care, cam tot prin timpuriul Ev Mediu, un Giotto şi alţi colegi de-ai săi preferau să se prezinte drept…artişti. Cu amendamentul că atunci semantica îi alinia unei bresle, a meşterilor. Ori a meşteşugarilor. Făcători, adică, de opere ce-aveau să se transforme în minuni.

Cât despre Valer, cel „al Bisericii”, dac-ar fi să-i traduc numele de familie, nu mi-l pot scoate din memorie din acele extraordinare partituri goldoniene şi cehoviene, în care harul său se revărsa, captivant şi molipsitor, peste sala redusă la o tăcere grăitoare.

Şi la acest privilegiat moment aniversar, nu-mi pot reţine, sub voalul unei preţuiri pe care am păcătuit de a nu i-o fi declarat-o, gândul iscoditor prin cotloanele Cetăţii noastre prea des tăgăduite şi pe care l-aş dori ca un memento: o cetate care îşi preţuieşte valorile îşi rezervă şansa, sacră, a propriei nemuriri. Act de identitate peste timp. Chiar şi când vremuirea, insidioasă, pare mai neiertătoare ca oricând.

LA MULŢI ANI, Valer Dellakeza!