Printr-o tradiţie, motivată ori nu, din păcate însă generalizată de o manieră abuzivă de care deseori nu ne mai dăm seama, sportul e privit exclusiv în virtutea unui beneficiu pentru sănătate. Şi, fireşte, când atinge zone ale performanţei de masă graţie unor performanţe de excepţie, plusul de popularitate se împarte între o admiraţie necondiţionată şi recunoştinţa ivită din mândria unui partizanat, fie aceasta locală ori naţională. Rareori, sportului, îndeosebi cele mai populare (fotbalul, handbalul, boxul, dar, în parte, şi atletismul ori chiar gimnastica), i s-a recunoscut vreo valenţă culturală. Motivele sunt ştiute şi tocmai de aceea nu par demne de a intra în vreo dezbatere mai profundă. Şi mai responsabilă. Se uită cu prea mare uşurinţă că de la grecii antici trecând pe la romani, sportul şi protagoniştii săi erau trataţi cu aproape egală consideraţie ca poeţii, gânditorii şi, în general, artiştii. „Mucalitul” Socrate a dovedit-o cel mai convingător, iar prin însângerate arene romane, sclavii hărăziţi de Natură ori de zeii lor cu calităţi fizice excepţionale şi le puneau în slujba unei libertăţi, altminteri imposibile.
Gândurile acestea s-au ivit sâmbătă, pornind de la o informaţie, insolită în felul ei, pe care profesorul italian Antonio Sorella, oaspete al nostru la Craiova de care s-a îndrăgostit… irecuperabil, cum m-a asigurat, mi-a servit-o în drumul de întoarcere din vizita pe care am făcut-o la Mânăstirea Cozia, graţie admirabilei iniţiative a dascălilor universitari din Bănie, Nicoleta şi Gelu Călina. Venit aici şi spre a perfecta un Proiect literar mai vechi, din nefericire încă în aşteptare din culpa unor decidenţi locali cu reflexe culturale compromise prin hăţişul unor reticenţe distribuite prin molozul unor interese de grup, în calitatea sa de coordonator al respectivului proiect literar de mare anvergură internaţională, îmi spunea că abia reîntors acasă, la Pescara, urma să perfecteze, cu colaboratorii săi, o nouă secţiune a Premiului Internaţional de Literatura, al cărei câştigător urmează să fie nimeni altul decât tânărul şi talentatul fotbalist Marco Verratti, apreciatul jucător al nu mai puţin galonatei echipe PSG din Paris şi al Naţionale italiene.
Surprins, ba chiar nedumerit, i-am cerut explicaţii. Verratti, adevărat, e… pescarez, prin naştere dar şi prin pregătirea sa fotbalistică la echipa, acum în liga a doua, din oraşul natal. Talentul l-a condus spre Paris când nu împlinise încă 17 ani. Însă motivaţia abia urma să vină. Om al locului de baştină, el a preferat, când n-a trebuit să vorbească în franceză, să folosească, în scris şi în interviuri audio-vizuale, dialectul abbruzzez, adică al regiunii în care s-a născut şi a crescut. Gestul său a fost aspru şi nemotivat criticat, ba a devenit chiar prilejuri de ironie, pe cât de nedrepte pe atât de lovite de penibil. Pentru cine nu ştie, un italian, chiar şi academician, gândeşte nu în limba standard, ci în dialectul locului din care provine. Prin urmare, nici vorbă de a suspecta un astfel de gest prin prisma unei… necunoaşteri a propriei limbi, aşa-zicând, „naţionale”. E vorba mai curând de o opţiune cu un profund suport existenţial. Şi, oricât de paradoxal ar părea, cultural.
Iată ceea ce i-au determinat pe organizatorii ediţiei din acest an a prestigiosului Premiu Penne, extins de-acum la peste douăsprezece metropole culturale implicate în desemnarea laureaţilor (de la New York şi Londra, la Moscova, Paris, Atena, Bratislava şi altele), să-l alăture pe tânărul fotbalist Marco Varratti marelui cineast Carlo Verdone, de care oaspetele nostru ne-a vorbit, vinerea trecută, mai bine de două ceasuri într-o conferinţă şi ea inedită, care va fi primi un premiu al secţiunii de cineaşti-scriitori.
Marco Varratti va primi Premiul “Mândru de a fi abbzzez”. Iar dacă, urmare a acelei proaste tradiţii invocate mai sus, sportivii, chiar şi cei mai mari (de la Ilie Năstase la Gică Hagi şi de la Iolanda Balaş la Simona Halep), sunt, din principiu, sustraşi unor eventuale recunoaşteri cu pretenţii „intelectuale”, performanţele lor în sine ar fi suficiente spre a fi inserate pe o linie patrimonială în care dimensiunea educativă o include, cu siguranţă, şi pe cea de natură spirituală.
