Anticipam, în preambulul summitului de la Roma, desfăşurat sâmbătă, într-un climat asumat protocolar, că unele dintre cele mai importante aspecte preocupante ale viitorului UE se vor fi discutat, ori poate nici atât, mai degrabă în surdină. Fiindcă, din relatările de la faţa locului, pe care le-am urmărit pe canalele tv. italiene, continue şi nelipsite de detalii picante, tonul triumfalist a dominat întreaga zi, de la un capăt la altul, în ciuda câtorva gesturi izolate (cel al premierei poloneze, dar şi al celor două marşuri concurente, al europeniştilor şi al anti-europeniştilor, supravegheaţi cu aplomb de către forţele de ordine).
Discursurile, nu multe, ci doar ale celor cu responsabilităţi la vârf şi, fireşte, ale gazdelor, nu s-au putut nici ele sustrage, tot cu câteva excepţii, spiritului protocolar şi triumfalist. Şi tot în acest cadru, nici Preşedintele nostru n-a ieşit din rând, uzând, într-o declaraţie finală, în literă şi în spirit, exact ceea ce anticipam că va spune.
Etalând angajamentul plenar al liderilor europeni să facă Uniunea Europeană „mai puternică şi mai rezistentă”, el reliefa „mesajul clar de coeziune care a fost dat şi astăzi”, supralicitând ceea ce a numit dispariţia sintagmei „Europa cu mai multe viteze”, o alegaţie al cărei adevăr e fie relativ, fie absent cu totul într-o lectură mai atentă a textului declaraţiei. E, ca s-o spunem mai pe româneşte, că Preşedintelui nostru i-o fi scăpat cumva subtextul vorbei celebre ce ţine de etosul românesc „merge şi aşa!”.
Căci, dacă într-un anume punct se vorbeşte de angajamentul să se acţioneze pentru o Uniune care „favorizează progresul economic şi social, precum şi coeziunea şi convergenţa, asigurând în acelaşi timp integritatea pieţei interne”, peste doar câteva cuvinte se stipulează o Uniune „care să ţină cont de diversitatea sistemelor naţionale şi de rolul esenţial al partenerilor sociali”.
Or, conceptul de diversitate pare să disimuleze tocmai reşaparea „vitezelor” de care se tot vorbise. Cât priveşte parteneriatul social, cu siguranţă că, în cazul nostru, nu de sindicate ori de patronate va fi fiind vorba, cât mai curând de vocile beligerante ale străzii, în numele unei rezistenţe nelipsite de o ambiguitate periculoasă.
Că sintagma cu mai multe viteze n-a dispărut, ci doar s-a subtilizat insinuant în câteva dintre enunţurile textuale ale Declaraţiei a demonstrat-o, cum spuneam, poziţia premierei poloneze, dar şi unele dintre discursurile gazdelor, ale premierului Paolo Gentiloni, insistând pe ideea unei uniuni puternic sociale şi pe „restituirea încrederii cetăţenilor”, dar şi ale preşedintelui Sergio Mattarella care, la dineul oficial, a vorbit, pe un ton categoric, despre începutul unei „faze constituente”.
Or, în semnificaţia sa cea mai legitimă juridic – şi politic – sintagma respectivă umbreşte, dacă nu chiar pune la grea încercare undele de optimism şi de triumfalism.
Într-o relatare de la faţa locului, o jurnalistă de la RAI afirma chiar că „Pentru nunţile de diamant (aluzie la cei şaizeci de ani de la Tratatul din 1957), cei 27 (…) au parafat noi concepte-cheie, unitatea Europei, indivizibilitatea sa şi posibilitatea pentru grupuri de ţări de a proceda mult mai rapid decât altele în anumite sectoare”.
Păi nu acesta era proiectul lui Junker? Şi al celor patru condotieri din „prima linie” reuniţi cu câteva zile mai înainte la Paris? Iar afirmaţia lui Donald Tusk, poate şi spre a-şi consola conaţionala ce se opusese realegerii sale, potrivit căreia „Va trebui să se revadă tratatele, toate”, ce altceva ar putea sugera? Cumva că, aşa cum ne-am dori noi, bulgarii şi, în general, esticii, ne vom bucura de un tratament eminamente şi necondiţionat egal? Ori, mai curând, viceversa?
Cât despre „sudişti”, agresaţi şi ei verbal în ultima vreme chiar de un neamţ care nici pe noi nu prea ne are la inimă, nici grecii, nici spaniolii şi nici mai ales italienii în calitate de gazde n-au pregetat să reitereze poziţiile lor continue, bazate pe conceptele de creştere, investiţii, reducerea inegalităţilor, lupta contra sărăciei. Ei au vorbit, în discursurile publice şi, mai ales, în cele la solicitările media, despre „un nou curaj” pe urmele marilor fondatori.
Şi nu-i deloc cazual faptul că şi cele câteva mii de demonstranţi europenişti, condamnând populismele de toate culorile, anunţau, la microfoanele presei internaţionale, cam aceleaşi idei-concepte-doleanţe. Precum un lider al patronatului ţăranilor italieni care vorbea de răul tratament la care se simt constrânşi în ultimii ani, încălcându-li-se lor – în ciuda pretenţiilor birocratic-politicianiste de le Bruxellles – dreptul de a se bucura de roadele muncii lor. El afirma că organizaţia sa produce 70 la sută din producţia agricolă a ţării şi una dintre cele mai importante de pe continent, însă beneficiile sunt la distanţe kilometrice, din lipsa tocmai a încălcării principiilor de şanse egale pentru toţi şi respectul pentru contribuţia şi truda fiecăruia.
Să mai adăugăm sfaturile, în vorbe mult mai grele dar şi mai adevărate, pe care Papa Francisc tocmai le adresase cu o zi înainte celor 27 de lideri, avertizându-i textual că „Europa ar putea muri” dacă nu regăseşte idealurile părinţilor fondatori, adică „solidaritate”, „egalitate”, confraternitate”, toate ca unic „antidot al populismului modern”?
Şi atunci între speranţă şi iluzie pare să subziste un prag disimulat diplomatic, dar nu mai puţin real. Altminteri, nu rămâne decât vorba latină din titlu: un alt şi malefic prilej de a demonstra ceea ce era de demonstrat. –
