Măsură… peste măsură sau infernul discutabil

0
64

mondo-header (1)Notă

Restitui cititorilor acestei rubrici un fragment (doar) dintr-o cronică consacrată spectacolului de referinţă al lui Silviu Purcărete de la Naţionalul „Marin Sorescu” adaptată după o celebră comedie shakespeariană („Măsură pentru măsură”), pusă în scenă în 2008 şi care, dacă nu mă înşel, încă supravieţuieşte în repertoriul scenei din Bănie. Cronica a apărut în revista „Cultura” din Bucureşti în aprilie 2008, iar resortul reluării unor alegaţii ce-l privesc întâi de toate pe marele regizor mi se pare a fi o datorie personală faţă de publicul său craiovean

Măsură… peste măsură sau infernul discutabil

de Shakespeare-Purcarete

….Ca în faţa unei terţine danteşti, a unui vers leopardian („Ce faci tu, lună, în cer?…“: propunerea lui Borges pentru „autismul“ exegetic al poetului din Recanati), ca să nu mai vorbesc de vreun sonet al lui Shakespeare, dinaintea unui spectacol al lui Purcărete, te refugiezi, răpus de admiraţia căreia uimirea îi refuză orice explicaţie, într-o tăcere un pic stranie, un pic iscoditoare. Iar când vine vorba de Shakespeare, fugi disperat spre text şi, cu nedumerirea pe umeri, simţi că ar trebui să revii în sală, pentru o re-lectură.

A spune că regizorul acesta bântuit de stihiile Istoriei cărora englezul dintr-o familie „respectabilă“ (spun biografii) – care-a făcut din târguşorul Stradford-on-Avon Centrul lumii literare şi nu numai – i-a devenit meşter, ghid, gâde, dar şi avocat, martor şi, în latura cea mai promiţătoare, scribologică, adică, chiar Dumnezeu, este un mare regizor e o simplă redundanţă. Purcarete con-creează, la pariu cu iluştrii autori pe care-i scoate din bibliotecă în lume: scena rămâne doar un pretext şi un pre-text (la Textul Lumii) şi, astfel, spectacolul, o invitaţie la iscodirea de sine. Pur act de hermeneutică: un pact (secret) cu Autorul, un pact (deschis) cu Spectatorul. O provocare. Care începe cu o surpriză şi se încheie cu o perplexitate.

Ce să scrii, atunci? Sau, cu o formulă mai umilă, ce-ar mai fi de spus? Purcărete îţi serveşte un spectacol – pe baza unei lecturi a lui şi a viziunilor sale somniace – cu gestul cu care un podgorean, în dispreţul cârciumarului din folclorul degradat, îţi serveşte vinul său ieşit din iscusinţă şi din iubire: îl deguşti şi, eventual, intri în beţie cu promisiunea regăsirii de Tine, la capătul labirintului lui Minos, năucit de nălucirile Paradisului şi, deopotrivă, ale Infernului, ambele filtrate, prin decantări poetice, printr-o sită purgatorială.

Nu-i, deci, de mirare că pentru artistul nostru, imagist şi vizionar, textul de pornire devine şi el un pretext: dar nu, precum la mulţi dintre regizorii, de ieri şi de azi, şi un prilej de „sfârtecare“, cu rezultatul unei trădări a sensului adânc şi suveran, ci în felul unui diluviu semantic, prin descindere în sub-textualitatea conservată la răcoarea lecturii şi, mai ales, a re-lecturii (iau aici semnificaţia bloom-iana a termenului), în căutarea Sensului, nu pierdut, ci disimulat; uzat, derridean şi de limbă, ca Lange, adică în malaxorul social, ca şi de proasta noastră situare faţă de text.

Nici vorbă, cum sugera un critic, de vreun pat procustian în care regizorul şi-ar vârî, voluntar şi sardonic, interpreţii: lor, Purcărete le lasă atâta libertate câtă le îngăduie Lectura pe care el le-o propune, prin cvasi-totalitatea tehnico-regizorală a reprezentaţiei. E aceeaşi libertate la care ne obligă identificarea, în actul re-lecturii, între sensul (acel Moi lacanian autentic aţipit în adâncul fiecăruia din noi) şi Sensul diseminat de Autor (de Shakespeare) în text-ura (ţesătura, potrivit etimonului latin) operei sale.

Asistam, aşa cum cred că a fost cazul cu spectacolul craiovean luând ca reper comedia (gravă) „Măsură pentru măsură“, la un fel de operaţie de palimpsest: regizorul „citeşte“ textul shakespearean ca pe un pergament de pe care „şterge“ el însuşi nu ceea ce ar fi superfluu, ci ceea ce simte-vede că nu se subsumează viziunii pe care şi-a format-o în chiar coşmarul acestei re-lecturi.

El re-citeşte scriind. Şi conturând, în rol şi de scenograf, decorul pus să slujească tocmai proiectul ideatic pus în act: o imagerie, mobilă, menită sa des-vrăjească toposul primar, în cazul de fata Viena-Londra-Parisul etc., cetăţi adică în care tronau palate ale Puterii, atinse de pelagra degradării la toate palierele şi să-l aducă, prin transplant artistic, în actualitatea noastră bufonardă. Şi mojică.

Nota Bene: nu numai Viena, lovită de ciumă (la urma urmei, dacă nu ne înşelăm, Stratford-ul natal al lui Shakespeare fusese, chiar în anii redactării textului în discuţie, atacat de maladia ce-a stârnit, prin veacuri, scriitori şi pictori de toate neamurile), ci Palatul ducal – loc al Puterii de totdeauna şi, deci, şi de azi, e ţinta autorului şi, îndeosebi, a regizorului. (…)