Oricât de anticipată, în subterfugiile unei campanii altminteri lipsite de arţagul altora din trecut, puţini dintre noi s-au putut aştepta, dincolo de ifosele care până la urmă par a face parte din mentalul nostru colectiv – şi, aş îndrăzni, chiar naţional – că harţa politicianistă se va extinde şi inflama până la punctul de fierbere la foc aprins la care o trăim în aceste ultime săptămâni.
În cea mai proastă tradiţie a de-acum consacratei în analele Istoriei „corectitudini politice” (ghilimelele au rostul de a discredita o definiţie cât mai exactă a termenului!), pare-se că nimeni, cu oarecare judecată verificată în propria-i minte şi… ogradă a unei pretinse culturi politice, riscă să nu mai înţeleagă nimic.
De parcă au înnebunit cu toţii, politicieni de o parte ori de alta a baricadei, dar şi hoardele de analişti care mai de care mai docţi şi mai deţinători ai unor secrete numai de ei ştiute, disensiunile într-un fel legitime şi dorite într-o democraţie au luat formele unor lupte aprige, ori, aşa cum s-a anticipat chiar dinspre întâiul om în stat, alias preşedintele Johannis, pe cele ale unui veritabil război: unul între români şi români, nu le spun nici pe urmele lui Nenea Iancu, profetul nostru cel de toate zilele, nici „verzi” şi nici măcar „roşii”. Dincolo de farmecul cromatic, ele nu mai spun aproape nimic, dacă n-ar fi continuu alimentate de o veche şi tristă galerie de sloganuri decretate moarte în aproape toată lumea.
Regretul profund îl reprezintă tonul belicos, ameninţările de toate părţile, iar huiduiala de pe la mitinguri fie acestea grave precum la Iaşi, fie în nişte proteste cu totul clandestine, precum cele din capitală, a căror ilegalitate ar fi fost sancţionată în orice ţară europeană cu care împărţim parteneriate, probează, dacă mai era nevoie, gradul de divizare a ţărişoarei noastre, prinse, ca de atâtea ori în chingile unor interese regionale şi internaţionale care amintesc epoci dintre cele mai nefaste şi mai crude ale unei Istorii din care n-am învăţat nimic.
Arţagul – căci se vede de la o poştă – n-are nimic intim cu dezbaterea, cu calm, cu răspundere şi cu luciditate, a unor probleme, oricât de spinoase ar fi acestea. Nu sunt jurist, nu cunosc raţiunile acestor răfuieli deseori prosteşti –şi, pe deasupra, aruncate la plezneală (mă întreb cum putea preşedintele Johannis un argument – cel al graţierii – să-l invoce oficial spre ca apoi să revină şi să-l corecteze? O informaţie minimă, inclusiv de la jurişti consacraţi iar nu de la nişte consilieri deja în parte compromişi, i-ar fi fost extrem de utilă şi am fi putut evita o situaţie cel puţin jenantă, dacă nu chiar mai gravă decât pare la prime vedere.
Fireşte, strategia PSD-Alde în aceeaşi materie a fost pe cât de neinspirată şi nepregătită încât cele două fronturi şi-au putut derula adversităţile dincolo de orice jenă. Mâna Unuia, Şef al Statului, a părut să beneficieze de un avantaj considerabil în ceea ce d-sa nu s-a ferit să declare un adevărat război contra PSD-ului, lui Dragnea şi formaţiei lui Tăriceanu.
Îmbătaţi de o victorie fără precedent, guvernul şi majoritatea parlamentară n-au avut minima intuiţie a unei eventuale capcane ce li se de pregătea. Că lui Johannis îi e, în opinia mea, tot mai puţin preferabilă stabilitatea şi dorita prosperitate – în numele unei reveniri la o normalitate atât de solicitată şi de urgentă – aproape că nu mai miră. În ciuda atâtor postaci care bat câmpii cu invenţii şi minciuni clocite seara şi dezavuate a doua zi, toată lumea pare să sufere.
Şi apropos de protestele ce au avut loc zilele trecute mă îndoiesc că ele ar putea fi manipulate atât de masiv încât să scoată în stradă mii de oameni. Cândva, pentru cine a atent la antecedente, lucrurile sunt mai simple decât par la vedere. Cândva, cu ani în urmă, făceam pariu cu câţiva prieteni că, la un semn deschisă-i calea, chiar şi câţiva zeci de indivizi, mai ales tinerii imberbi şi dornici de scandal, pot uşor să fie scoşi în stradă pentru te miri ce. Nimeni nu s-a întrebat în aceste zile ce s-ar întâmpla dacă majoritatea parlamentară de acum şi-ar pune în cap să contracareze protestele, chiar corecte, dar, atenţie, ilegale, cu zeci de mii de protestanţi, cu ori fără comandă politică. Lucrurile n-ar fi nici primele şi nici dintre cele mai fericite. Dezbinarea, nu doar că s-ar adânci în falii de un pericol imens pentru stabilitate, ci ar putea degenera, iar prestigiul invocat de nişte dezamăgiţi de rezultatele urnelor ar avea infinit de suferit din toate punctele de vedere. De la difidenţa aliaţilor europeni până la intrarea într-o capcană sinoidală precum, Doamne fereşte, a Turciei din ultimele luni.
Mai grav e altceva. Anunţul preşedintelui Johannis că nu există niciun fel de amendă – ori de atenţionare – de la CEDO, în legătură cu derapajele din justiţia noastră şi că MCV e în ordine, nu-i nimic de comentat, suntem pe linie bună. Cine oare minte în context? Miniştrii puşi chiar de Domnia Sa, instituţiile europene, informaţiile ce se găsesc peste tot, pe site-uri ale instituţiilor româneşti ori pur şi simplu e vorba doar de o discuţie anapoda care ne îndeamnă să nu ne mai facem probleme nici cu jalea din penitenciarele autohtone, nici cu abuzurile deseori grosolane pe care anumite persoane din sistemul juridic, dar nu numai, iar nu instituţiile, continuă să le folosească în numele unui stat de drept, ale cărui legi şi reguli n-au fost nicăieri în lume şi cu atât mai mult la noi… imuabile?
În rest, e nevoie de luciditate şi de normalitate. Dacă dorim să construim cu adevărat ceva mai durabil şi dacă dorim cu adevărat să eliminăm arţagul din politică deseori transformat în manevre prea inabil camuflate şi, uneori, alimentată de un sindrom de ură de care ar fi bine să scăpăm.
