Discursul preşedintelui Traian Băsescu, de miercuri seara, adresat „românilor din ţară şi românilor din străinătate”, anunţat din ziua precedentă, ca „o intervenţie cu românii”, n-a sunat deloc neliniştitor. A avut chiar, pe alocuri, pusee de optimism, dar şi de justificată avertizare economică. „Suntem mai bine pregătiţi, dar trebuie să rămânem prudenţi”. Deşi atmosfera în genere e neliniştitoare. Nu numai la Bucureşti şi în restul oraşelor ţării, unde au loc proteste de mai multe zile. Ci la nivelul întregului spaţiu al Uniunii Europene. Admiţând că, sufleteşte, era erodat de excesul scandărilor din stradă, unde reverberează „Jos Băsescu”, vocaţia de preşedinte se exprimă tocmai prin magnitudinea uitării de sine, capacitatea de a întruchipa principii şi nu efecte pasagere. Discursul a fost lung, monoton şi lipsit de obişnuitele ruperi de cadenţă. Am tot aşteptat să vină „ştirea insolită” şi ea n-a venit. În opinia lui Traian Băsescu, s-a creat „o ruptură între preşedinte şi o parte din naţiune”. Ruptura este mai veche dacă ne aplecăm asupra lucrurilor, fiindcă de la alegerile prezidenţiale din 2009 ea a fost evidentă, dacă luăm în calcul circumstanţele în care s-a decis câştigătorul. Mai exact unde şi cum s-a decis. Dar alta este problema: la mesajull diversificat al protestatarilor din stradă, Traian Băsescu n-a găsit, în afara unei justificări parţiale, nici o soluţie inedită. Nici măcar un paleativ. Nu e confortabil ce strigă protestatarii. Dar anumite lucruri omeneşti trebuie să-i rămână străine preşedintelui republicii. Care nu are voie să se simtă infailibil şi nici să fie părtinitor. Afirmând că „nu pot fi credibile spunând că reformează România, când ele, partidele, toate partidele, nu s-au putut reforma ele însele”, Traian Băsescu a lăsat să se înţeleagă că toată clasa politică se dovedeşte inconsistentă. O clasă politică debilă nu poate întreţine decât o democraţie debilă. Ori, exact de vigoarea clasei politice depinde, exclusiv, şi soliditatea democraţiei noastre, a oricărei democraţii. Deschis n-a mai criticat opoziţia (USL), aşa cum o făcuse în ziua precedentă, dar asta nu înseamnă că procedase peste noapte la „reevaluarea ei”. În nici o împrejurare, până acum, Traian Băsescu n-a afirmat că are disponibilitatea să coabiteze cu opoziţia, dacă aşa ceva va impune votul popular. Această reticenţă nu e menită să-i readucă popularitatea jinduită. Destule alte declaraţii neinspirate, venite din tabăra puterii sau din zona iradiată de aceasta, în aceeaşi notă, n-au făcut altceva decât să irite opoziţia. Semne de gândire anacronică. A spus, la un moment dat, Traian Băsescu, că „nu este un dictator”, pentru ca, în finalul discursului, pe care l-a vrut tonic, să opineze că, în calitate de fost comandant de vas, n-a ratat niciodată destinaţia. România nu este o navă comercială. Încât comparaţia nu s-a dovedit fericită. Iar preşedintele ei nu poate avea reflexele unui comandant, fie şi al „Biruinţei” de odinioară. Să înţelegem, aşadar, următorul lucru: „o parte din naţiune” s-a rupt de preşedinte, în afara aceleia care nu-l votase nici în 2004, nici în 2009. La nivelul „societăţii civile”, concept care îi repugna lui Francois Mitterand, s-a produs, de asemenea, o mutaţie inadecvată, în sensul că „a dispărut buna calitate”, locul fiind luat de „mulţi neaveniţi”. Poate aşa stau lucrurile. Observăm că şi Andrei Pleşu tot cam aşa ceva reproşează GDS. Nu discutăm acum cât de pregătită este opoziţia în eventualitatea accederii la putere, deşi există destule semnale încurajatoare. Dar dacă românii asta vor decide la urne, atunci preşedintele Traian Băsescu „al tuturor românilor”, va trebui să accepte voinţa lor. Un preşedinte democrat trebuie să fie pregătit şi pentru o eventuală coabitare. Dacă ar întreprinde, de pe acum, anumite demersuri, fie ele şi simbolice, ele n-ar fi altceva decât o posibilitate de detensionare socială.
