O altă „stafie” ne bântuie

1
123

Anticomunismul nu e doar un slogan, slobozit prin campanii pe post de trompetă vestind deşteptarea românilor, eventual, „din somnul cel de moarte”: e pe cale să se structureze într-un fel de sistem (de gândire, de valori, de comportament etc.) menit a potoli frustrări, ştiute şi neştiute, pe care mulţi dintre noi le resimţim cu o întârziată vinovăţie. Am fost acolo, am contribuit ori am suportat, cu voie ori fără de voie, n-am făcut ceea ce acum, „după război”, credem că ar fi trebuit să facem. Uităm cu prea mare uşurinţă un adevăr, poate singurul verificabil în toată cruzimea lui: a trebuit să trăim. Ba chiar, pentru cei mai mulţi a fost un efort de supravieţuire, trudind, în fabrici toxice ori pe câmpuri înnoroite, în şcoli şi spitale nu totdeauna curate, în institute unde gândirea liberă era rezervată serii în familie…

Când n-a fost vorba de înregimentare, dincolo de cauze, de motive şi conjuncturi (fiecare cu biografia sa), tăcerea ne-a indus un sentiment de complicitate cu regimul. Şi cu cât sfârşitul acelui regim părea tot mai îndepărtat, ori imposibil, cu atât acel sentiment ne înrobea până la o resemnare al cărei unic suport rămânea o autodisculpare, rareori mărturisită, dar trăită cu acuitate în intimitate.

Evenimentele din decembrie 1989 ne-au luat pe nepregătite –  nici nu mai sunt sigur dacă, lăsând sarcina pe umerii istoricilor, ar mai merita efortul să disociem între „revoluţie” şi „lovitură de stat” – şi, într-o confuzie isterică, ne-am scos de la naftalină, ca pe nişte jobenuri uitate acolo de generaţii, seturi întregi de „tacâmuri” anti: anti-ceauşistă, în primă fază (schema „loviturii de stat”) transformată, încet-încet, cu concursul împrejurărilor, în anti-comunistă (schema „revoluţiei”). Nici nu s-a părut ciudat inversarea locurilor între protagoniştii celor două scheme: Iliescu&comp. adepţi ai „revoluţiei”, însă suspectaţi de „lovitură de stat”, şi Opozanţii lor acuzând o lovitură de stat, dar practicând-o în termenii unei „revoluţii”. Ce relevanţă ar mai fi avut, de vreme ce ambele fronturi au fost ocupate, în schimburi când tacite, când făţişe, într-o distribuţie de roluri la liberă alegere.

A urmat ceea ce pretindem că ştim, în ciuda atâtor detalii rămase într-un total mister. De la o vânătoare de vrăjitoare năucită de clandestinitatea arătării cu degetul s-a ajuns la instituirea unui fel de alertă, nu mai puţin năucitoare, ce-a ocupat spaţiul public, dând astfel răgazul necesar unei faune pestriţe, din vechi şi noi, să se instaleze la butoane, trecând în regim de urgenţă la devalizarea Ţării.

S-au ivit, astfel, mai mult ori mai puţin conjunctural, noi complicităţi în care factorul „ideologic”a fost lăsat pe seama unor „analişti” re- ori auto-inventaţi, unicul reper valabil devenind jaful, într-o dezordine manipulată şi manipulatoare.

Astfel, frustrările s-au convertit în veritabile obsesii: în cei ce n-am avut curajul înfruntării vechiului regim, sentimentul autoculpabilizării a căpătat forme resentimentare şi a produs un soi de transfer către alţii, către ceilalţi. O altă, fatidică, substituire de roluri: din complici, prin tăcere – şi, eventual, prin resemnare -, ne-am asumat, cu propria mână, un rol absent din scenariul real al istoriei, descoperind şi, la o adică, inventând „duşmani” spre a acoperi partitura prea săracă a negativului. Şi a răului.

Şi ce anume poate flanca mai bine toată această inversiune în jocul complicităţilor neasumate decât întronarea anticomunismului pe poziţie de doctrină şi la nivel de ideal? Mai are vreo importanţă faptul că, în mocirla unei tranziţii în care unica lege funcţională a fost cea a furtului, a minciunii, a hoţiei cu „Jandarmul” de mână (fie acesta funcţionar mărunt, parlamentar ori lider de partid), din comunism nu mai rămăsese decât o biată zdreanţă?

Anticomunismul nu e, deci, doar sloganul ce-a tulburat, săptămânile trecute, minţile multor români, mai ales tineri, ce nu l-au cunoscut şi, logic, ar fi trebuit să rămână imuni la comandă, e aproape ceva cu pretenţii sistemice, poziţionat nu înspre viitor, ci spre trecut, surd la toxinele unui capitalism mai sălbăticit ca nicicând în istoria sa seculară. Nu e legitim, mă întreb, să decretăm că, fie şi prin prisma a ceea ce mai rămâne din dialectica hegeliană, anticomunismul e o altă, stafie, cu pretenţii de sistem?..

1 COMENTARIU

  1. STIMATE -LE POPESCU FRUMOASA ANALIZA EU V-O COMPLECTEZ CU DAU A CUVINTE ; 1 NATIONALIZARE A DISTRUS SPUMA CAPITALISMULUI ASEZAT IN ROMINIA == A URMAT IDUSTRIALIZAREA COPERATIVIZAREA ALFSABETIZAREA CULTURALIZAREA SI APOI 1989 SI PINA IN PREZENT PRIVATIZAREA CARE A DISTRUS INDUSTRIA AGRICULTURA CULTURA AM CREIAT ANALFABETI VEDETI TOATE SE TERMINA ==ZAREA

Comments are closed.