Mai rea decât moartea e bătrâneţea. Iată o reflecţie neverosimilă în datele ei de substanţă, fiindcă aparţine unui mare poet şi cărturar ce se stingea la nici 39 de ani. Vârsta, printre altele, şi a lui Eminescu, cu care de altfel se şi înrudea chiar mai mult decât au probat-o câteva sute de pagini ce s-au scris despre aceasta.
Revin la acest enunţ atât de sentenţios ori de câte ori mă simt provocat de agresiuni, mai mici ori mai mari, ale vârstei. Şi mă regăsesc, pe firul unei memorii tot mai obosite, în diverse ipostaze din care spuzesc, mai clare ori mai umbroase, figuri, gesturi, întâmplări felurite. Cu noime ascunse unei înţelegeri imediate, dar forţând, în adânc, în zidul rezistent al înţelegerii.
Un nonagenar jurnalist italian al cărui scris îl urmăresc de decenii, Eugenio Scalfari, nota într-o rubrică săptămânală a sa că, dată fiind convenţionalitatea timpului (numai noi, oamenii, dispunem de conştiinţa temporală), moartea ne rămâne cu totul străină, iar frica de ea pe care pretindem s-o resimţim nu e decât falsa imagine a luptei pe care o ducem cu suferinţele fizice şi psihosomatice de dinainte. În alte cuvinte, moartea nici nu există.
Înclin să-i dau dreptate. Cu atât mai mult cu cât el îşi asociază drept argument ceea ce identifică a fi un epicureanism la tineri. Cu ani puţini lăsaţi în urmă, ei nu au propriu-zis un trecut a cărui lipsă s-o resimtă, iar viitorul e, pentru ei, mai mult o proiecţie cu substrat oniric, fixat, cum e, între limitele unei năzuinţe în forma unui complex de dorinţe. Că aşa este ajunge să luăm seama la frenezia cu care generaţiile tinere, copiii noştri de astăzi (dar şi noi, într-o altă nişă temporală) îşi devoră, uneori cu o inconştienţă maladivă, prezentul sub semnul anticului îndemn horaţian Carpe diem.
Puţini sunt cei care îşi asumă cu plăcere propria bătrâneţe. Mai mult, la o analiză ceva mai detaliată, ea, bătrâneţea poate fi admirabilă, mai ales potenţată şi cu atributul înţelepciunii, mai totdeauna la…alţii, nu la noi înşine. De parcă, la fel ca în alte situaţii similare, distanţa este eşantionul evaluator. Şi nu ştiu de ce tocmai într-un astfel de context şi mai totdeauna în vecinătatea toamnei tot restul din memoria culturală revine la o pagină poetică a lui Arghezi din cartea sa „Ce-ai cu mine, vântule” apărută prin fulguranţii ani 30.
Acolo, eul poetic (ori actantul liric, cum i s-a mai spus în critica literară mai recentă) constată, la întoarcerea în vatra casei abandonate (metaforă a rădăcinii dar şi a identităţii pierdute), că toată călătoria, adică existenţa însăşi, n-a fost altceva decât o vanitate: o dureroasă vânare de vânt. Din curtea răpusă de bălării, ca şi din vatra lăsată în seama unei stingeri nesfârşite, cenuşa, greierele, păpădia, lacătul ruginit şi tot ce se va fi păstrat în locul lăsat de izbelişte se înalţă o interogaţie a fiinţei dintre cele mai dramatice citite de mine într-o viaţă.
Ce-ai căutat tu, bătrâne, acolo, departe, în lume? – îl apostrofează şi vântul părând a-i recunoaşte paşii şi umbra. Un răspuns satisfăcător nu există. Sau nu unul singur. Fiindcă, în ultimă instanţă, acea absurdă, acum, călătorie, însă atât de pătimaşă şi entuziastă cândva, e chiar viaţa: o aventură la capătul căreia, cu nimicul în palme şi cu povara unei aprige pribegii, nu-ţi mai rămâne decât întoarcerea la vatră ca o revenire la bază nu mai puţin dramatică.
Există, fără-ndoială, şi bătrâneţi senine. Din câte mi-am putut da seama, ele se datorează fie unei resemnări, ca semn al împăcării cu propriul trecut – ca în acel strigăt şoptit atribuit lui Goethe în clipa morţii „Clipă, rămâi!” – fie, dacă trecem peste grave maladii, pusă în cârca nătângilor, a celor care, fără Dumnezeu şi fără conştiinţa interogativă a propriei treceri prin viaţă, bătrâneţea nu e decât o altă, biată, monedă de schimb. Ca şi prostia, ea se altoieşte pe o seninătate din care dispare, ruşinată, orice urmă de solemnitate.
